Cea mai veche și mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie. În această zi sărbătorim de fapt amintirea a două evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, și anume: aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în văzul poporului de Episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335, și aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclie.

Crucea a fost depusă atunci cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, după ce Patriarhul Zaharia a înălțat-o în văzul credincioșilor, la 14 septembrie 630.

Obiect de tortură și de groază pentru păgâni, ca și pentru evrei ('Blestemat este cel ce spânzură pe lemn', Deuteronomul 21, 23; cf. Galateni 3, 13), Crucea a fost sfințită prin Sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa și a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv și pricină de laudă pentru creștini.

'Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu', spune Sf. Ap. Pavel (1 Corinteni 1, 18). De aceea, spune el în altă parte, 'mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos' (Galateni 6, 14; cf. Coloseni 1, 20; 2, 14; Efeseni 2, 16).

Așadar, cinstirea Sfintei Cruci începe din timpul Apostolilor.

Din secolul al IV-lea, cinstirea Crucii din devoțiunea particulară creștină ia o mare dezvoltare și începe să se manifeste în chip public, trecând în cultul obștesc și oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi două evenimente istorice. Cel dintâi a fost apariția minunată pe cer a semnului Crucii, prin care Sfântul Împărat Constantin cel Mare a câștigat victoria împotriva lui Maxentiu (312); acest fapt determină pe împărat și pe succesorii lui să desființeze prin legi speciale pedeapsa răstignirii pe cruce, obișnuită până atunci la romani.

De acum înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme păgâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostașilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele și sceptrul împăraților, pe monede și acte oficiale, pe diptice; îl găsim însă și pe monede ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, creștinate cu un secol înaintea Sfântului Constantin cel Mare.

Al doilea fapt determinant în evoluția ulterioară a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea (dezgroparea) Crucii originale, pe care a fost răstignit Domnul; descoperirea a avut loc în anul 326 și se datorează stăruințelor Sfintei Împărătese Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, conform unei tradiții consemnate la mulți scriitori și Părinți bisericești din secolele IV-V: istoricul Eusebiu, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Ambrozie, Fericitul Ieronim, Socrate Scolasticul, Sozomen ș.a.

Toți aceștia vorbesc și despre cultul dat atât Sfintei Cruci întregi, cât și părticelelor ei, dispersate în lumea întreagă încă din secolul al IV-lea, precum atestă Sfântul Chiril al Ierusalimului; acestea erau mult căutate, îmbrăcate în aur și argint și purtate la gât, ca o bijuterie de mare preț, spun Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Paulin de Nola.

Îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public și oficial al Sfintei Cruci a fost sfințirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de Sfântul Constantin cel Mare pe locul calvarului și al îngropării Domnului (vestita Biserică a Sfântului Mormânt, numită și Martyrion, cu Basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusă, tot atunci, spre păstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de curând.

Vederea, atingerea și cinstirea acesteia au devenit unul dintre obiectivele de căpetenie al mulțimilor de pelerini care au început să se îndrepte către Locurile Sfinte. Expunerea (arătarea) și venerarea liturgică (publică și solemnă) a Sfântului Lemn aveau loc la început de două ori pe an: la 13 septembrie (ziua în care, potrivit pelerinei apusene Egeria, a fost aflată Sfânta Cruce) și a doua oară în Vinerea Patimilor.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de regele Chosroes al perșilor, și depunerea ei solemnă (629-630) de împăratul Heraclie în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim au adăugat o nouă strălucire cultului public al Sfintei Cruci. După cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pământului Sfânt, tot împăratul Heraclie aduce Sfânta Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sfânta Sofia. Părți mici din ea se află împrăștiate în toată lumea creștină, unele dintre ele ajungând și în țara noastră.

Spre deosebire de alte praznice împărătești, Înălțarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea ne aduce aminte de Patimile și Moartea Mântuitorului. (surse: 'Liturgica generală', Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Basilica, 2015; https://calendar.patriarhia.ro) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Doina Lecea, editor online: Andreea Preda)