Marele Incendiu din Londra a pârjolit patru cincimi din oraș între 2 și 6 septembrie 1666, lăsând aproximativ 100.000 de oameni fără adăpost. Există un motiv pentru care Marele Incendiu este încă atât de cunoscut. Amploarea distrugerilor a fost teribilă. Era doar fum și foc. Flăcările urcau pe turnurile bisericilor iar londonezii disperați au blocat râul, îndesând tot ce puteau în bărci. Pornind de la o brutărie de pe Pudding Lane, în estul orașului, incendiul s-a răspândit din casă în casă, cuprinzând biserici și săli grandioase, oprindu-se patru zile mai târziu. Multe clădiri au fost dărâmate sau aruncate în aer pentru a-l opri. Londonezii au fost șocați și înspăimântați să vadă 'orașul lor glorios prefăcut în țărână' - ceva ce mulți nu și-ar fi putut imagina niciodată, notează https://www.londonmuseum.org.uk/.

Incendiul a pornit în jurul orei 1 dimineața într-o brutărie de pe Pudding Lane, deținută de Thomas Farriner și a durat patru zile. Secretarul naval Samuel Pepys (1633-1703), cunoscut mai ales pentru jurnalele sale în care a scris despre viața londoneză în secolul al XVII-lea, l-a descris ca fiind 'un incendiu infinit'. Pudding Lane se află în partea de sud-est a orașului, la mică distanță de râul Tamisa. O faimoasă coloană - 'The Monument', ce amintește de Marele Incendiu, a fost ridicată în apropiere, un proiect al arhitectului Christopher Wren (1632-1723) și al asistentului său principal, fizicianul Robert Hooke (1635-1703). Ridicată între 1671 și 1677, coloana a fost realizată din piatră de Portland.

Nu se știe cu certitudine de la ce a pornit incendiul. Este posibil ca o scânteie de la unul dintre cuptoarele lui Farriner să fi aprins o grămadă de lemne. Se crede că prima persoană care a observat incendiul ar fi putut fi Thomas Dagger, un ucenic în vârstă de 24 de ani al lui Farriner. S-a trezit sufocat de fum și i-a salvat pe ceilalți locuitori ai casei, ajutându-i să scape printr-o fereastră de la etaj.

De la brutărie, incendiul s-a răspândit rapid, cuprinzând casele de pe Pudding Lane, care depozitau gudron, frânghii, ulei și brandy. Fusese și o vară secetoasă. Casele din lemn erau înghesuite una lângă alta iar vânturile puternice au împins focul spre vest.

Flăcările au străbătut orașul, mergând spre est până la Turnul Londrei și spre vest până la Temple Church.

Incendiul a distrus 13.200 de case și 87 de biserici. A străbătut Cheapside, strada principală a Londrei. A distrus Guildhall - sediul guvernului londonez - și a distrus vechea Catedrală Sf. Paul. Când arheologii fac săpături în Londra, găsesc adesea un strat de resturi arse de la incendiu, o mare parte din acestea ajungând în colecția Muzeului Londrei, potrivit site-ului https://www.londonmuseum.org.uk/.

Mai puțin de 10 persoane sunt înregistrate ca victime ale incendiului. Este posibil să existe mai multe victime, dar specialiștii cred că a fost suficient timp pentru ca majoritatea să scape, având asupra lor bunuri de valoare. Unii au fugit spre râu, alții s-au îndreptat spre câmpurile din afara zidurilor orașului. Totuși, impactul asupra londonezilor a fost devastator. Aproximativ 100.000 de oameni au rămas fără adăpost, bunurile și afacerile lor fiind transformate în cenușă.

În zilele de după incendiu, londonezii au scris scrisori revelatoare rudelor și prietenilor, descriind dezastrul. Într-una dintre acestea, aflată în colecția Muzeului Londrei și datată 18 septembrie 1666, un anume Henry Griffith menționa jaful din timpul incendiului: 'unii au început să fure, alții să privească', indică https://www.londonmuseum.org.uk/.

Nu exista nicio brigadă de pompieri la acea vreme - în schimb, localnicii s-au unit pentru a ajuta. Fiecare parohie avea găleți cu apă și cârlige pentru a dărâma clădirile și a încetini focul. Unii aveau stingătoare simple care funcționau ca o seringă mare. Pe măsură ce incendiul se amplifica, oamenii au dărâmat câteva case pentru a-l încetini, dar focul s-a răspândit mult prea repede. Soldații au fost chemați în ajutor. În a treia zi a incendiului, praful de pușcă a fost folosit pentru a distruge clădirile mai rapid. Vântul a slăbit în cele din urmă și astfel s-a oprit răspândirea incendiului. Până în a patra zi, incendiul era sub control.

În acel an, regele Charles al II-lea (1660-1685), care se afla pe tron, i-a poruncit primarului să 'nu cruțe case, ci să le dărâme în fața incendiului în toate direcțiile'. În timpul incendiului, regele a mers prin oraș, oferind bani pentru a-i convinge pe oameni să lupte împotriva flăcărilor. A oferit, apoi, pâine persoanelor rămase fără adăpost și a cerut oamenilor din orașele înconjurătoare să le ofere găzduire. A ordonat organizarea unei acțiuni de strângere de bani la nivel național pentru Londra.

Brutarul Thomas Farriner a scăpat fără să fie învinovățit de izbucnirea acestui incendiu. Dar suspiciunile erau aruncate în mai multe direcții. Oamenii bănuiau Franța și Olanda, deoarece Anglia era în război cu ele. Catolicii erau suspectați că vor să distrugă Londra, un oraș protestant. Apoi, francezul Robert Hubert, suspectat de probleme de sănătate mintală, a mărturisit că el a pornit incendiul. A fost executat în 1666, dar mai târziu s-a dovedit că nu se afla la Londra în timpul incendiului.

Unii credeau că Dumnezeu îi pedepsește pe londonezi pentru că mănâncă prea mult, concluzie la care ajunseseră pe baza faptului că incendiul se oprise la Pye Corner în Smithfield.

O anchetă parlamentară a concluzionat că incendiul a fost un accident.

Acest eveniment devastator, însă, a reprezentat o șansă de a schimba străzile întortocheate, înguste și murdare ale Londrei și amestecul de clădiri. Au fost propuse diferite planuri pentru a face orașul mai asemănător cu Parisul sau Roma.

În colecția Muzeului Londrei se pot vedea planuri prezentate de scriitorul și grădinarul John Evelyn (1620-1706) și arhitectul Christopher Wren (1632-1723) ce prevedeau introducerea de străzi largi organizate într-o structură de grilă, cu piețe publice mari. Niciunul nu a devenit însă realitate. Complexitatea coordonării cu toți proprietarii a fost imensă, oamenii nu-și puteau permite să aștepte să se întoarcă la viața lor.

Procesul de reconstrucție al orașului, care a durat peste 40 de ani, conform site-ului https://www.fireoflondon.org.uk/, a început pe fundațiile vechi. Zidurile exterioare ale clădirilor au urmat același contur pe care îl aveau anterior iar majoritatea clădirilor aveau aceeași funcție ca înainte de incendiu. Multe clădiri din lemn au fost reconstruite din cărămidă sau piatră. Chiar și astăzi, majoritatea străzilor din City of London urmează un traseu similar cu cel de acum 500 de ani.

Arhitectul Christopher Wren a fost cel care a coordonat reconstrucția a peste 50 de biserici distruse de Marele Incendiu din Londra, inclusiv a Catedralei Sf. Paul. Pe 25 decembrie 1711, după 35 de ani de lucrări, Parlamentul a declarat oficial finalizată noua Catedrală Sf. Paul, notează https://www.londonmuseum.org.uk/. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.historia.ro