După cel de-Al Doilea Război Mondial, statele europene au început demersuri pentru găsirea unor modalități de cooperare postbelică pentru a evita apariția unui nou conflict în spațiul european.

Franța și Germania au fost țările interesate de coagularea unei piețe comune europene în ceea ce privește cărbunele și oțelul, aceste două materii prime importante reprezentau sursele principale folosite de industria de armament. Demersul franco-german de a pune sub un control comun aceste materii prime viza de fapt gestionarea la nivel european a principalei ramuri industriale pentru mașinăria de război, considerând că astfel se va evita declanșarea unui potențial conflict în Europa.

Ministrul de externe al Franței Robert Schumann a avansat sub forma unei propuneri, denumită generic ''Planul Schumann'', trecerea sub controlul unei autorități comune a producției de cărbune și oțel în Europa.

Planul Schumman a reprezentat baza pentru fondarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), prin semnarea, la 18 aprilie 1951, a Tratatului de la Paris care avea drept părți semnatare, pe lângă Belgia, Olanda, Italia, Luxemburg, pentru prima dată, și statele rivale Franța și Germania, potrivit www.europa.eu.

La baza acestui tratat au stat trei principii definitorii pentru epoca postbelică a bătrânului continent: pace, prosperitate și conceptul de Europa, conform https://historicalarchives.europarl.europa.eu/.

Tratatul de la Paris stipula înființarea unor instituții europene care să acționeze pentru punerea în aplicare a prevederilor documentului: Înalta Autoritate, Adunarea Comună, Consiliul Special de Miniștri, Curtea de Justiție.

Înalta Autoritate funcționa asemenea unui colegiu director cu puteri executive supranaționale, iar astăzi în cadrul arhitecturii actuale a Uniunii Europene este Comisia Europeană. Avea rolul la acel moment de sprijinire a Consiliului Consultativ care reprezenta producători, lucrători, consumatori și filiale care ulterior au fuzionat în cadrul Comitetului Economic și Social European.

Adunarea Comună era organismul reprezentativ legislativ la nivelul pieței constituite a cărbunelui și oțelului, fiind instituția predecesoare a Parlamentului European de astăzi.

Comitetul Special de Miniștri funcționa asemenea unui organism executiv care armoniza activitatea Înaltei Autorități cu a guvernelor semnatare ale tratatului de la Paris pentru desfășurarea politicii economice generale a țărilor lor. Ulterior, această instituție a devenit treptat cunoscută, după adoptarea documentelor fondatoare ale construcției actuale comunitare, drept Consiliul Uniunii Europene.

Curtea de Justiție reprezenta organismul responsabil de jurisdicția administrativă a Comunității și funcționa asemenea unei curți internaționale. În actuala construcție a Uniunii Europene funcțiile sale au fost preluate de Curtea de Justiție a UE.

În primăvara anului 1955, miniștrii de externe ai celor șase state membre CECO s-au întâlnit la Messina pentru a discuta punerea în practică a consolidării cooperării economice printr-un proces de integrare la nivelul celor șase. În cadrul acestei reuniuni ministrul de externe belgian Paul Henry Spaak a fost desemnat să coordoneze realizarea raportului care să stabilească coordonatele procesului de integrare economică europeană.

În mai 1956, Paul Henry Spaak a dat publicității raportul care recomanda crearea unei piețe comune pentru toate bunurile și serviciile produse în statele membre, bazată pe libertatea de mișcare acestora și pe tarife externe comune de comercializare de către toate statele membre. Raportul mai făcea referire la constituirea unei uniuni în domeniul energiei nucleare pentru a se putea controla activitatea nucleară a statelor membre.

La 29 mai 1956, miniștrii de externe ai celor șase au aprobat Raportul Spaak și au fost de accord cu lansarea unei conferințe interguvernamentale pentru conducerea negocierilor privind realizarea textelor tratatelor. Lucrările conferinței interguvernamentale au fost lansate la 26 iunie 1956 și s-au desfășurat de-a lungul a nouă luni de zile.

În data de 25 martie 1957, în sala ''Horatii et Curiatii'' a Capitoliului din Roma, s-au semnat cele două tratate, Tratatul privind instituirea Comunității Economice Europene (CEE) și Tratatul privind înființarea Comunității Europene privind Energia Atomică (EAEC sau Euratom), dar și o convenție care reglementa funcționarea instituțională a celor trei instituții supranaționale, incluzând și Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului care își continua activitatea. Miniștrii de externe ai celor șase state europene membre CECO, Christian Pineau (Franța), Joseph Luns (Olanda), Paul Henry Spaak (Belgia), Joseph Bech (Luxemburg), Antonio Segni (Italia) și cancelarul german Konrad Adenauer au semnat cele două documente fundamentale pentru istoria continentului european și a construcției comunitare, menționează site-ul www.europa.eu.

La 1 ianuarie 1958, Tratatele de la Roma au intrat în vigoare și au fost modificate de toate tratatele ulterioare: Actul Unic European (1 iulie 1987), Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992), Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997), Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001), Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (2004), care a fost semnat dar nu a fost niciodată ratificat, și Tratatul de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009), care amendează toate celelalte tratate.

Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 de constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului a reprezentat prima etapă constructivă a întregului proces de arhitectură europeană. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Alexandru Cojocaru)