Nikko este un oraș emblematic pentru istoria Japoniei. Cu peste 1200 de ani de istorie și cultură reprezentativă pentru Japonia, Nikko este foarte cunoscut în lumea întreagă pentru situl sacru cu lucrările decorative și arhitecturale sub forma unor capodopere ale patrimoniului universal. Acestea sunt sanctuarele și templele de la Nikko, sediul emblematic pentru istoria politică a shogunatului Tokugawa, conform https://www.visitnikko.jp.

Sanctuarele și templele de la Nikko formează un amplu complex compus din 103 clădiri religioase organizate în două sanctuare (Toshogu și Futarasan-jinja) dedicate religiei oficiale a Japoniei (Șintoismul) și un templu al lui Buddha (Rinno-ji), acestea fiind amplasate într-un cadru natural maiestuos.

Proprietatea înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO se află localizată în Prefectura Tochigi, în partea de nord a regiunii Kanto, insula Honshu din arhipelagul Japoniei.

Clădirile cu destinație religioasă, dintre care mare parte au fost construite în secolul al XVII-lea, sunt amplasate pe versanți muntoși pentru a genera diferite efecte vizuale.

Lucrările la primele clădiri din acest ansamblu au fost inițiate prin demersurile unui călugăr budist în secolul al VIII-lea. Astăzi, acestea depun mărturie privind tradiția veche de secole privind conservarea și restaurarea, precum și păstrarea practicilor religioase legate de un sit sacru.

Sanctuarele și templele sunt strâns legate de capitolele importante din istoria Japoniei, în special cele care fac referire la personalitatea marcantă a marelui Shogun, Tokugawa Ieyasu (1543-1616).

Caracterul deosebit al proprietății este rezultatul unei îmbinări a valorilor cu profunde caractere reprezentative pentru tradiția japoneză: cele 50,8 hectare oferă dovada unei tradiții îndelungate a ceremonialului religios, un foarte înalt nivel de realizări artistice, cu o alianță remarcabilă între arhitectură și cadrul natural înconjurător, servind drept unic depozitar al paginilor de istorie și cultură religioasă națională a Japoniei, subliniază https://whc.unesco.org.

Sanctuarele și templele de la Nikko reprezintă reflecția geniului artistic și arhitectural, aspect care este întărit de integrarea armonioasă a clădirilor în pădurea și situl natural amenajate de japonezi.

Stabilimentele evidențiază ilustrarea perfectă a stilului arhitectural al perioadei Edo (1603-1868) aplicată rigorilor și caracteristicilor specifice sanctuarelor șintoiste și templelor budiste.

Acestea sunt dovada ingeniozității și creativității arhitecților și decoratorilor, fiind dezvăluite într-o manieră extraordinară de exemple unice ale centrului religios tradițional al Japoniei, asociat cu percepțiile șintoiste asupra relației omului cu natura, în care munții și pădurile poartă o însemnătate sacră și fac parte din venerație, o practică religioasă foarte prezentă astăzi.

La nivelul întregului sit, clădirile pot fi identificate în trei categorii distincte: 23 de clădiri ale sanctuarelor Futarasan-jinja, 42 de clădiri ale sanctuarelor Toshogu și 38 de stabilimente ale templelor Rinno-ji, explică https://whc.unesco.org.

Pentru protejarea întregului areal există o zonă specială tampon de protecție (373,2 ha).

Toate clădirile sunt protejate de o legislație specifică. Dintre acestea nouă se află sub protecția Comori Naționale ale Japoniei, iar 94 sunt protejate ca Proprietăți Culturale Importante în baza Legii 1950 pentru Protecția Proprietăților Culturale. De asemenea, întreaga suprafață de 50,8 ha este protejată în conformitate cu Legea din 1950 a Siturilor Istorice, dar și prin Legea Parcurilor Naționale din 1957, cu restricții precise privind orice fel de construcții de noi clădiri sau în ce privește doborârea copacilor.

Responsabilitatea de management pentru întreținerea întregii zone revine organizațiilor religioase - Futarasan-jinja, Toshogu și Rinno-ji.

Asistența financiară necesară și sprijinul tehnic pentru protecția și întreținerea zonei sunt oferite de Agenția pentru Afaceri Culturale a Prefecturii Tochigi și municipalitatea Nikko, arată UNESCO. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: Ko Hon Chiu Vincent/whc.unesco.org