La 21 martie 1821, oastea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu a intrat în București, după ce la 20 martie 1821, făcuse un apel direct la solidaritatea tuturor locuitorilor țării, indiferent de condiția lor socială, pentru a lucra 'cu toții dimpreună obșteasca fericire, făr de care norocire în parte nu poate fi (...) Să ne unim dar cu toții, mici și mari, și ca niște frați, fii ai uneia maici, să lucrăm cu toții împreună, fieștecare după destoinicia sa, câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre', potrivit volumului 'Istoria militară a poporului român' (Editura Militară, București, 1987).

'În ziua de 21 martie/2 aprilie 1821, călare, având în dreapta un preot și în stânga pe căpitanul Dimitrie Macedonschi, înaintea sa fiind purtat steagul larg desfășurat și el ducând o pâine mare albă, semn al belșugului pe care intenționa să-l dea țării, Vladimirescu a intrat în București, în fruntea pandurilor, pe Podul Calicilor (astăzi, Calea Rahovei). Reședința și-a ales-o în casele Zoiței Brâncoveanu, sub Dealul Mitropoliei', conform lucrării 'Istoria românilor' (Editura Enciclopedică, București, 2003).

Oastea de panduri a fost întâmpinată de populația Bucureștilor, cu mare entuziasm și speranță. Preluând în scurtă vreme controlul principalelor puncte și obiective întărite din oraș și evitând pe cât posibil complicațiile cu forțele lui bimbașa Sava, fidele Eteriei, Tudor Vladimirescu s-a străduit să realizeze de la început o colaborare cu boierii din Divanul țării, indică lucrarea 'Istoria militară a poporului român' (Editura Militară, București, 1987).

Tratativele cu boierii s-au încheiat repede și la 23 martie 1821 a fost semnată 'Cartea de adeverire', fiind instituit un regim politic nou, în cadrul căruia acționa o dualitate a puterii: pe de o parte, a lui Tudor, reprezentantul 'Adunării norodului' - al oastei revoluționare devenită acum o instituție politico-militară -, deținând conducerea și inițiativa într-o serie de probleme principale, inclusiv de politică externă, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de 'vremelniceasca ocârmuire', cu atribuții politice și administrative - definite în linii generale prin 'jurământul lui Tudor', din aceeași zi de 23 martie 1821.

Prin 'Cartea de adeverire', boierii declarau că 'pornirea dumnealui slugerului Theodor Vladimirescu nu este rea și vătămătoare, nici în parte fieștecăruia, nici patriei, ci folositoare și izbăvitoare și norodului spre ușurință' și se angajau 'a nu cugeta împotriva vieței și a cinstei' sale. La rândul său, slugerul făgăduia să nu 'cugete' împotriva vieții, 'cinstei' și - în plus - a averii boierilor 'patrioți', să ceară 'toate trebuincioasele oștirilor a se împlini prin poruncile acestei stăpâniri' - deci conlucrare în administrație cu reprezentanții acestor boeiri -, să ia măsuri 'spre încetarea pagubelor și a răutăților ce au cercat drumeții și alții' și să determine poporul 'a da toată supunerea și ascultarea la stăpânirea țării'. ('Istoria românilor', Editura Enciclopedică, București, 2003)

Tudor Vladimirescu ajunsese în apropierea Bucureștiului, la Bolintin, în 16 martie. Conform înțelegerii sale cu șefii organizației Eteria, el avea să se unească cu Ipsilanti, să cucerească scaunul domniei și să ajute trecerea armatei grecești peste Dunăre, potrivit lucrării 'Tudor Vladimirescu și mișcarea eteristă în țările românești' (Andrei Oțetea, București, 1945).

Dezavuarea mișcării sale și a lui Ipsilanti de către țarul Alexandru i-a răsturnat toate planurile și l-a silit la o înțelegere cu boierii. Tudor Vladimirescu sosise la Bolintin 'cu Adunarea cea mare', adică cu corpul principal al armatei sale din care un detașament fusese trimis la Cotroceni, iar altul la Ciorogârla Domnească, proprietatea lui Constantin Samurcaș, urmând ca joncțiunea tuturor trupelor sale să se facă la București, indică lucrarea 'Tudor Vladimirescu '821' (Andrei Oțetea, Colecția 'Biblioteca de Istorie', București, 1971).

De la Bolintin, conducătorul pandurilor a lansat o nouă proclamație 'către toți dumnealor prea cinstiți boierii, către toți negustorii și către toți lăcuitorii din orașul București, atât cei de loc cât și cei streini, câți lăcuiesc acolo', după cea de la Slatina, prin care le vestea că a sosit cu o armată de 16.000 de oameni la marginile orașului, unde are 'să se adune toată țara, cu mic cu mare; și acolea au să aștepte până când vor sosi trimișii, oameni credincioși ai prea-puternicii împărății, ca să cerceteze jalnica lor stare și să le facă dreptate și orânduială bună'. (Andrei Oțetea, 'Tudor Vladimirescu '821', București, 1971)

Prin proclamațiile sale, Tudor Vladimirescu trezise mari speranțe în sufletul țăranilor, dar agitația acestora stârnise îngrijorarea clasei boierești pe care Tudor a urmărit să și-o apropie. La apropierea lui Tudor de București, boierii au fost cuprinși de panică. Unii se temeau să se compromită față de Turcia, alții față de Rusia. La vestea că trupele lui Alexandru Ipsilanti au sosit la Buzău și se îndreaptă spre București, a început emigrația. Primul care a părăsit Bucureștii a fost banul Grigore Brâncoveanu care, la 12 martie, s-a retras la moșia sa de la Mogoșoaia, apoi a plecat la Brașov. Agitația în oraș a crescut pe măsură ce veștile despre apropierea lui Tudor și a lui Ipsilanti de București se confirmau.

El amintea, în aceeași proclamație, că scopul ridicării poporului era câștigarea 'dreptăților cele folositoare la toată obștea'. Repetând că necazurile care se abătuseră asupra țării se datoraseră regimului fanariot și că oastea revoluționară deținea controlul întregii regiuni de dincolo și de dincoace de Olt, Tudor făcea cunoscută intrarea sa iminentă în Capitală și cerea să i se dea un răspuns imediat în scris 'de voiți binele de obște sau nu'. Pentru că, spunea el în încheierea proclamației, 'oricare va fi la un glas și întru unire cu creștinescul norod, ce este pornit numai pentru dreptate, acela se va numi patriot', iar cine se va împotrivi 'în veac se va căi', menționează volumul 'Istoria militară a poporului român' (Editura Militară, București, 1987). AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Liviu Tatu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.historia.ro