Ioan Th. Florescu (1871-1950), magistrat și om politic, a fost vicepreședinte al Consiliului Național al Unității Române, constituit la Paris în 1918, care a desfășurat o intensă activitate în străinătate în sprijinul idealului de unitate națională a românilor.

Ioan Th. Florescu s-a născut la 2 decembrie 1871, la Râmnicu Vâlcea, și era fiul avocatului Theodor Florescu. A urmat studii universitare la București și la Paris, unde și-a luat licența în drept, se menționează în lucrarea 'Guverne și guvernanți (1916-1938)' (autori Ion Mamina și Ioan Scurtu, Ed. Silex, București, 1996).

Revenit în țară, a intrat în magistratură, fiind numit judecător de pace la Râmnicu Vâlcea (20 iunie 1895), supleant și procuror la Tribunalul Romanați (5 septembrie 1897), judecător la Tribunalul Putna (31 martie 1898), apoi la Brăila, Prahova, Ilfov (17 septembrie 1899). A demisionat din magistratură în 1902 și s-a dedicat avocaturii în baroul de Ilfov.

În 1904 a intrat în rândurile Partidului Conservator, fiind ales deputat (din 1905) și senator. După crearea Partidului Conservator-Democrat, în februarie 1908, a intrat în rândurile acestuia, iar mai târziu alege să facă parte din Partidul Național Liberal.

În timpul Războiului de Întregire, a deținut funcția de vicepreședinte al Adunării Deputaților de la Iași (1916-1917). În 1918 pleacă la Paris.

Spre sfârșitul lunii august 1918, grupările române aflate la Paris au ajuns la concluzia înfăptuirii unui Consiliu Național, destinat să reprezinte interesele politice ale tuturor românilor față de guvernele Antantei și Statelor Unite ale Americii. Au început astfel să fie desemnați în cadrul unor adunări membrii care urmau să facă parte din acest consiliu, se precizează în volumul ''Din politica externă a României. 1913-1947'' (autor Eliza Campus, București, 1980).

În urma adunării generale a românilor din provinciile asuprite și din Vechiul Regat, la 20 septembrie/3 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Național al Unității Române, cu sediul la Paris, avându-l ca președinte pe Take Ionescu, iar ca vicepreședinți pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu. Între membrii Consiliului s-au numărat o serie de personalități ale vieții politice, științifice și culturale, precum Sever Bocu, Paul Brătășanu, dr.Ioan Cantacuzino, Constantin Diamandy, Dumitru Drăghicescu, Traian Lalescu, Constantin Mille, G.G. Mironescu, Simion C. Mândrescu, Vasile Stroescu, Nicolae Titulescu, Oreste Tafrali, Traian Vuia.

''Întemeierea Consiliului a reprezentat un remarcabil succes al activității desfășurate de românii aflați în străinătate. El a avut practic rolul unui adevărat guvern în exil'', se arată în lucrarea ''Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflați în străinătate 1916-1920'' (Constantin I. Stan, Ed. Paideia, București, 2010). ''La începutul toamnei anului 1918, România, greu lovită prin Tratatul de la București, cu părți importante ale țării sub ocupație inamică, a avut bucuria să vadă că fiii ei de pretutindeni luptau pentru idealul unității naționale; că în Franța se înființase un organ executiv, care putea acționa în libertate, cu destulă autoritate, deoarece două din marile state aliate îl recunoscuseră (...) ''. (''Din politica externă a României.1913-1947'', autor Eliza Campus, București, 1980). Consiliul a fost recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul SUA, la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian, drept exponent al intereselor poporului român. (''Istoria României în date'', Editura Enciclopedică, București, 2003).

În perioada interbelică, Ioan Th. Florescu a fost ministru al Justiției, între 19 ianuarie 1922 - 30 octombrie 1923, în guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu, iar în 1924 a fost ales decan al baroului de Ilfov. În 1929, Ioan Th. Florescu a creat în interiorul Partidului Național Liberal gruparea dizidentă ''Omul Liber'', care în noiembrie 1931 s-a constituit în Partidul Liberal-Democrat.

A fost numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Madrid (1 octombrie 1935 - 1 martie 1937). În anii celui de-al Doilea Război Mondial a rămas în străinătate, la Paris, de unde a revenit în țară la sfârșitul anului 1944.

După preluarea puterii de către comuniști, a fost arestat în anul 1949 și a murit în timpul detenției la penitenciarul Jilava, în anul 1950. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, editor: Cerasela Bădiță, editor online: Alexandru Cojocaru)