Filosoful și scriitorul danez Soren Aabye Kirkegaard s-a născut la 5 mai 1813, într-o familie înstărită din Copenhaga.

S-a înscris la universitatea din orașul natal în anul 1830 pentru a studia teologia. În studenție, a fost mai mult preocupat de filosofia germană, fiind interesat mai ales de opera lui Hegel.

În 1840, s-a logodit, dar a renunțat după scurt timp la planurile de căsătorie, considerând că misiunea personală pe care o avea de la divinitate, aceea de a fi scriitor, este incompatibilă cu nivelul de implicare necesitat de instituția căsătoriei.

După articole politice și culturale în presa daneză, debutează cu eseul 'Din hârtiile unuia încă viu' ('Af en endnu Levendes Papirer', 1838), conform http://sorenkierkegaard.org.

În 1841, publică prima lucrare semnificativă, ale cărei ecouri și-au păstrat relevanța până azi. Disertația 'Conceptul de ironie' ('Om Begrebet Ironi', 1841) cuprinde una dintre cele mai originale perspective critice asupra postulatelor hegeliene de bază, notează Anthony Flew în 'Dicționar de filosofie și logică' ('A Dictionary of Philosophy', Pan Books Ltd., 1979).

Polemica gânditorului danez cu Hegel a continuat în scrierile lui filosofico-estetice timpurii, precum 'Sau sau' ('Enten-Eller', 1843) și 'Fragmente filosofice' ('Philosophiske Smuler', 1844).

În 1843, publică lucrarea 'Frică și cutremur' ('Frygt og Baeven', 1843). Titlul este o referință la versetul 2:12 din Epistola către Filipeni ('Astfel dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea.') Cartea analizează alegerea lui Avraam de a-și sacrifica fiul, Isaac.

În masivul volum 'Postscriptum definitiv și neștiințific' ('Afsluttende Uvidenskabelig Efterskrift', 1846) este expusă în detaliu doctrina sa cu privire la 'adevărul subiectiv'.

Cărțile de după 1846 sunt axate aproape exclusiv asupra înțelegerii filosofice a creștinismului. Exemple în acest sens sunt: 'Operele iubirii' ('Kjerlighedens Gjerninger', 1847), 'Cuvântări creștine' ('Christelige Taler', 1848) și 'Boala către moarte' ('Sygdomen Til Doden', 1849).

Accentul pus de Kierkegaard pe importanța primordială a 'individului existent', prioritatea acordată realității umane concrete în dauna gândirii abstracte, precum și importanța alegerii și angajamentului personal au devenit idei definitorii ale filosofiei existențialiste, marcându-i pe Jean-Paul Sartre și Martin Heidegger. Analiza filosofică a unor concepte specifice conștiinței religioase, precum credința și cutremurarea, a influențat gândirea teologică a lui Karl Barth, Martin Buber și Karl Jaspers.

În lucrările sale, Kierkegaard descrie trei modalități de raportare a individului la existență, numite și 'stadii ale vieții': esteticul, eticul și religiosul. Stadiul estetic este caracterizat de o căutare constantă a plăcerii și a experiențelor noi, fără angajamente pe termen lung. Omul estetic trăiește în prezent, evită plictiseala și responsabilitatea. Stadiul etic implică asumarea responsabilității, a alegerilor și a angajamentelor, conform unor norme sociale și morale. Omul etic trăiește în baza datoriei și a legilor. În sfârșit, stadiul religios este cel mai înalt dintre cele trei, fiind un salt spre credință care transcende rațiunea. Aici, individul intră într-o relație personală și directă cu divinitatea, supunându-se unor principii divine, nu doar umane.

Cele trei stadii prezentate de Kierkegaard permit diferite interpretări. Interpretarea biografică se referă la faptul că autorul însuși le-a parcurs. Cea istorică ne duce cu gândul la o posibilă evoluție spirituală a umanității, pentru ca cea individuală să sugereze că acestea sunt trepte necesare de parcurs în devenirea fiecărui individ către sinele propriu. Esteticul, eticul și religiosul se pot intersecta de-a lungul existenței omului, nefiind neapărat etape care se succed progresiv și în ordine cronologică.

Unul dintre conceptele reprezentative pentru gândirea lui Kierkegaard este cel de 'cavaler al credinței', articulat în volumul din 1846. Credința religioasă este, în opinia danezului, un angajament total și pasional față de Dumnezeu. Ea este rezultatul unui act de voință, a unei decizii personale, iar persoana care o adoptă desconsideră complet orice fel de dubii. 'Cavalerul credinței' este conștient că se poate afla în eroare, ba chiar că potrivit gândirii obiective, credința sa în divinitate nu este justificată.

Dar tocmai pentru că nu este bazată pe logică și rațiune, credința devine, la Kierkegaard, cea mai înaltă virtute. În viziunea sa, certitudinea rațională presupune o stagnare spirituală, pe când credința înseamnă risc, pericol și aventură, toate necesare dezvoltării individuale și chiar transcendenței. Drept urmare, Kierkegaard respinge ca fiind irelevante argumentele tradiționale date în favoarea existenței lui Dumnezeu sau apelul la istorie pentru a fundamenta textele Scripturii.

Soren Kierkegaard a murit la 11 noiembrie 1855. AGERPRES/(Documentare - Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: humanidades.com