Henri Dunant s-a născut la 8 mai 1828, la Geneva, în Elveția. A fost fondator al Crucii Roșii (acum Crucea Roșie și Semiluna Roșie) și al Alianței Mondiale a Asociațiilor Tinerilor Creștini. A fost co-laureat (împreună cu Frédéric Passy) al primului Premiu Nobel pentru Pace în 1901, menționează www.britannica.com.

Viața lui Jean Henry Dunant este un studiu al contrastelor. S-a născut într-o casă bogată, dar a murit într-un azil; la vârsta mijlocie a juxtapus faima extraordinară cu obscuritatea totală, iar succesul în afaceri cu falimentul; la bătrânețe a fost practic exilat din societatea din Geneva și a murit într-o cameră pustie, lăsând în urmă un testament amar. Umanitarismul său a fost singura constantă din viața sa, iar Crucea Roșie monumentul său viu, arată www.nobelprize.org.

Casa din Geneva în care s-a născut Henry Dunant era religioasă, cu spirit umanitar și civic. În prima parte a vieții sale, Dunant s-a angajat destul de serios în activități religioase și, pentru o vreme, a lucrat cu normă întreagă ca reprezentant al Asociației Tinerilor Creștini, călătorind în Franța, Belgia și Olanda.

La vârsta de 26 de ani, Dunant a intrat în lumea afacerilor ca reprezentant al Compagnie genevoise des Colonies de Sétif în Africa de Nord și Sicilia. În 1858, a publicat prima sa carte, 'Notice sur la Régence de Tunis' ('O relatare a Regenței la Tunis'), alcătuită în cea mai mare parte din observații de călătorie, dar conținând un capitol remarcabil, unul lung, pe care l-a publicat separat în 1863, intitulat 'L'Esclavage chez les musulmans et aux États-Unis d'Amérique' ('Sclavia printre musulmani și în Statele Unite ale Americii').

După ce și-a făcut ucenicia în comerț, Dunant a pus la cale o schemă financiară îndrăzneață, devenind președinte al Companiei Financiare și Industriale Mons-Gémila Mills din Algeria (capitalizată în cele din urmă la 100.000.000 de franci) pentru a exploata o suprafață mare de teren. Având nevoie de drepturi asupra apei, a decis să-și prezinte cererea direct împăratului Napoleon al III-lea. Neînfricat de faptul că Napoleon se afla pe câmpul de luptă, conducând armatele franceze care, împreună cu italienii, se străduiau să-i alunge pe austrieci din Italia, Dunant s-a îndreptat spre cartierul general al lui Napoleon, lângă orașul Solferino, din nordul Italiei. A ajuns acolo la timp pentru a fi martor și a participa la urmările uneia dintre cele mai sângeroase bătălii ale secolului al XIX-lea. Cu conștiința și atenția sa ascuțite, a publicat în 1862 o mică carte, 'Un Souvenir de Solférino' ('O amintire a lui Solferino'), menită să-l facă celebru.

Lucrarea 'O memorie' are trei teme. Prima este cea a bătăliei în sine. A doua descrie câmpul de luptă după lupte - 'dezordinea haotică, disperarea de nedescris și mizeria de tot felul' - și povestește povestea principală a efortului de a îngriji răniții din micul oraș Castiglione. A treia temă este un plan. Națiunile lumii ar trebui să formeze societăți de ajutor pentru a oferi îngrijire răniților din timpul războiului; fiecare societate ar trebui să fie sponsorizată de un consiliu de conducere compus din personalitățile de marcă ale națiunii, ar trebui să facă apel la toată lumea să se ofere voluntar, ar trebui să instruiască acești voluntari pentru a ajuta răniții de pe câmpul de luptă și pentru a-i îngriji ulterior, până când își vor reveni.

Pe 7 februarie 1863, Société genevoise d'utilité publique (Societatea de la Geneva pentru Bunăstare Publică) a numit un comitet format din cinci persoane, din care făcea parte și Dunant, pentru a examina posibilitatea punerii în aplicare a acestui plan. Prin apelul său la organizarea unei conferințe internaționale, acest comitet a fondat, în fapt, Crucea Roșie. Dunant, investindu-și banii și timpul în cauză, a călătorit prin cea mai mare parte a Europei, obținând promisiuni de la guverne că va trimite reprezentanți. Conferința, care a avut loc între 26 și 29 octombrie, la care au participat treizeci și nouă de delegați din șaisprezece națiuni, a aprobat câteva rezoluții ample și a pus bazele unei reuniuni a plenipotențiarilor. La 22 august 1864, douăsprezece națiuni au semnat un tratat internațional, cunoscut în mod obișnuit sub numele de Convenția de la Geneva, prin care au convenit să garanteze neutralitatea personalului sanitar, să accelereze aprovizionarea pentru uzul acestuia și să adopte o emblemă specială de identificare - în aproape toate cazurile, o cruce roșie pe fond alb.

Sursa foto: blogs.icrc.org 

Dunant transformase o idee personală într-un tratat internațional. Dar opera sa nu era finalizată. El a aprobat eforturile de extindere a domeniului de aplicare al Crucii Roșii pentru a acoperi personalul naval în timp de război și, în timp de pace, pentru a atenua greutățile cauzate de catastrofele naturale. În 1866, a scris o broșură intitulată 'Societatea Universală și Internațională pentru Renașterea Orientului', prezentând un plan de creare a unei colonii neutre în Palestina. În 1867, a elaborat un plan pentru o inițiativă editorială numită 'Bibliotecă Internațională și Universală', care urma să fie compusă din marile capodopere ale tuturor timpurilor. În 1872, a convocat o conferință pentru a înființa 'Alianța universală a ordinii și a civilizației', care urma să analizeze necesitatea unei convenții internaționale privind tratamentul prizonierilor de război și pentru soluționarea disputelor internaționale prin instanțe arbitrale, mai degrabă decât prin război.

Cei opt ani din 1867 până în 1875 s-au dovedit a fi un contrast puternic cu cei din 1859-1867. În 1867, Dunant era falimentar. Drepturile pentru apă nu fuseseră acordate, compania fusese prost administrată în Africa de Nord, iar Dunant însuși își concentrase atenția asupra unor activități umanitare, nu asupra unor afaceri. După dezastru, care a implicat mulți dintre prietenii săi din Geneva, Dunant nu a mai fost binevenit în societatea din Geneva. În câțiva ani, trăia literalmente la nivelul unui cerșetor. Au fost momente, spune el, când mânca o crustă de pâine, își înnegrea haina cu cerneală, își albea gulerul cu cretă și dormea afară.

În următorii 20 de ani, din 1875 până în 1895, Dunant a dispărut în singurătate. După scurte șederi în diverse locuri, s-a stabilit în Heiden, un mic sat elvețian. Aici, un învățător din sat pe nume Wilhelm Sonderegger l-a găsit în 1890 și a informat lumea că Dunant era în viață, dar lumea nu i-a dat prea multă atenție. Pentru că era bolnav, Dunant a fost mutat în 1892 la azilul din Heiden. Și aici, în camera 12, și-a petrecut restul de optsprezece ani din viață. Nu, însă, ca un necunoscut. După 1895, când a fost redescoperit, lumea l-a copleșit cu premii și recompense.

În ciuda premiilor și onorurilor, Dunant nu s-a mutat din camera 12. La moartea sa, la 30 octombrie 1910, la Heiden, nu a existat nicio ceremonie funerară, niciun cortegiu. Conform dorințelor sale, a fost dus la mormânt 'ca un câine'. Dunant nu cheltuise niciunul dintre premiile pe care le primise. A lăsat câteva moșteniri celor care l-au îngrijit în spitalul satului, a sponsorizat un 'pat gratuit', care urma să fie disponibil bolnavilor dintre cei mai săraci oameni din sat, iar restul banilor a fost donat unor întreprinderi filantropice din Norvegia și Elveția. AGERPRES/(Documentare - Suzana Cristache Drăgan, editor: Roxana Losneanu, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: redcrossup.org