La început de secol XX, Imperiul Otoman se afla într-o situație dificilă din punct de vedere administrativ și economic după conflictele militare din secolul al XIX-lea.

Guvernul otoman a inițiat negocieri de apropiere de puterile Antantei, în 1913 cu Marea Britanie și în 1914 cu Rusia și Franța. La 22 iulie 1914, guvernul otoman a trimis o propunere de alianță către ambasadorul german Hans von Wangenheim, care, în primă fază, a respins-o, dar care a fost ulterior determinat să își schimbe poziția și să accepte asocierea de Wilhelm I, împăratul german. Alianța a fost parafată la 2 august 1914, potrivit http://www.turkeyswar.com. La câteva zile după semnarea înțelegerii, a fost transmisă o propunere de alianță cu Rusia către atașatul militar rus la Istanbul, generalul Leontieff, în schimbul recunoașterii independenței Imperiului Otoman și a redesenării hărții Balcanilor în favoarea intereselor otomane, propunere care nu s-a concretizat într-un document bilateral.

Administrația centrală de la Istanbul a urmărit menținerea neutralității pe durata Primului Război Mondial, dar, în octombrie 1914, două nave germane, Goeben și Breslau, au intrat în Marea Neagră cu permisiunea statului turc și au bombardat porturi rusești. Acest incident a schimbat poziția Imperiului Otoman privind implicarea în conflict, astfel că forțele armate ale Imperiului Otoman au purtat lupte grele pe trei continente, înregistrând pierderi considerabile.

La 30 octombrie 1918, la bordul navei britanice de luptă Agamemnon, ancorată în portul Mudros din insula Lemnos din Marea Egee, ministrul otoman al Marinei, Rauf Bey, și amiralul britanic Somerset Arthur Gough-Calthorpe au semnat Convenția de armistițiu cu Imperiul Otoman, care punea capăt participării otomane în Primul Război Mondial.

Reglementarea încheierii păcii cu beligerantul otoman s-a realizat prin semnarea Tratatului de la Sevres, încheiat la 10 august 1920, între Puterile Aliate și Asociate și Turcia, parte a tratatelor de pace semnate cu prilejul Conferinței de la Versailles, conform www.oxfordreference.com. Documentul cuprindea Convenția Ligii Națiunilor, textul propriu-zis al încheierii păcii cu Turcia și o anexă, potrivit http://sam.baskent.edu.tr.

Semnarea tratatului, după cele cincisprezece luni de negocieri, a reprezentat sfârșitul Imperiului Otoman și a obligat statul turc să renunțe la drepturile sale asupra posesiunilor din nordul Africii și din Peninsula Arabică. În plus, a stabilit noi granițe pentru statul turc, a oferit cadrul necesar formării statului independent Armenia, a propus crearea unui stat care să includă mare parte a kurzilor sub denumirea de Kurdistan și a stabilit cuantumul despăgubirilor de război.

Franța a preluat controlul asupra Libanului și Siriei și a sudului Anatoliei, iar Marea Britanie, asupra Palestinei și Irakului; aceste delimitări fuseseră, însă, stabilite, anterior, în cadrul prevederilor Acordului Sykes-Picot (19 mai 1916), potrivit history.com, avalon.law.yale.edu și volumului ''Marea Britanie: Politica Externă și Colonială, 1919-1939'' (Alan Farmer, Editura BIC ALL, București, 2000).

Prin textul tratatului, a fost avansat regimul capitulațiilor, la care se renunțase de către administrația otomană în 1914, dar prin care se urmărea protejarea străinilor în interiorul statului turc. Erau stipulate, de asemenea, concesii comerciale, prin care companii de căi ferate și de exploatare a zăcămintelor erau preluate de francezi și de britanici.

Tratatul nu a fost ratificat, iar pe plan intern a fost declanșată lupta politică de renaștere națională în jurul liderului Mustafa Kemal, ivindu-se astfel prilejul pentru apărarea intereselor poporului turc față de condițiile împovărătoare ale Tratatului de la Sevres. În jurul lui Mustafa Kemal s-au coagulat interesele de constituire a unui stat-națiune și au fost demarate demersuri pentru stabilirea unor noi negocieri privind un nou acord cu puterile europene.

În martie 1921 a fost semnat tratatul între Turcia și Rusia prin care a fost fixată frontiera statului turc și sunt instituite relații de prietenie. Franța a acceptat, ulterior, retrasarea graniței Turciei cu Siria, modificând astfel delimitările de hotar instituite prin Tratatul de la Sevres și se retrăgea, totodată, din Cilicia. Italia s-a retras din Turcia. Pe acest fond este declanșată recunoașterea internațională a regimului de la Ankara.

După încheierea conflictului greco-turc (1919-1922) și semnarea armistițiului de la 11 octombrie 1922, la Mudania (provincia Bursa), între Marea Britanie, Franța și Italia, pe de o parte, și Turcia, pe de altă parte, la care a aderat, la 14 octombrie 1922, și Grecia, a restaurat suveranitatea turcă asupra Istanbulului, asupra strâmtorilor și asupra estului statului turc, conform www.icrc.org și lucrării ''Thrace and The Armistice of Mudanya, 3-11 October 1922'' (Harry J. Psomiades), disponibilă la ejournals.epublishing.ekt.gr.

Victoria în războiul greco-turc a deschis calea spre negocierile internaționale de recunoaștere a statului națiune Turcia. La 21 noiembrie 1922, la Lausanne, au fost declanșate negocierile politico-diplomatice între guvernul turc și cancelariile europene, care s-au concretizat, la 24 iulie 1923, prin semnarea Tratatului de la Lausanne, potrivit www.avimbulten.org/en/. Acordul a intrat în vigoare la 6 august 1924 și a revizuit clauzele Tratatului de pace de la Sevres. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Doina Lecea, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: egitim.teknoelci.com