La 15 ianuarie 1535, regele Angliei Henric al VIII-lea (1509-1547) a fost proclamat oficial șeful Bisericii Angliei.

Anterior, la 5 noiembrie 1534, parlamentul englez votase Legea Supremației prin care era definit dreptul regelui Henric al VIII-lea de a conduce în calitate de lider suprem pe pământ Biserica Angliei, înăsprind astfel legăturile ecleziastice cu Biserica Catolică, potrivit https://www.parliament.uk.

Acest demers a avut loc pe fondul dorinței exprese a suveranului Angliei de a divorța de soția sa Catherine de Aragon. Papa, care conducea în calitate de lider al Bisericii Catolice și Biserica din Anglia, s-a opus anulării mariajului, iar Henric al VIII-lea a luat măsura de a se rupe ecleziastic de centrul lumii catolice. Suveranul Angliei a cerut parlamentului să adopte prevederea legală prin care să beneficieze de preluarea puterilor clerice la nivel național, practic prin preluarea conducerii Bisericii Angliei. Actul, care a reprezentat transferul către suveranul Angliei din punct de vedere juridic al exercitării puterilor ecleziastice la nivel național, votat de parlamentul britanic în noiembrie 1534, a încetat relațiile ecleziastice ale Angliei de raportare față de Biserica Catolică cu sediul la Roma, potrivit volumului ''The Great Documents of Western Civilization'' (Milton Viorst, New York, 1965), citat la adresa https://pages.uoregon.edu.

În 1533, Henric al VIII-lea îl numise pe Thomas Cranmer drept Arhiepiscop de Canterbury, iar acesta din urmă a declarat invalid mariajul lui Henric al VIII-lea cu Catherine de Aragon, Henric al VIII-lea căsătorindu-se, tot în 1533, cu Anne, care deja de șase luni purta copilul regelui, potrivit https://christianhistoryinstitute.org și https://www.historyhit.com.

Papa Clement al VII-lea l-a excomunicat pe Henric al VIII-lea, ceea ce a alimentat dezacordul între Anglia și Biserica Catolică. Parlamentul a adoptat o serie de legi prin care au fost restrânse atribuțiile clerului și au crescut puterile pe care suveranul le exercita asupra reprezentanților clerului. Ulterior, prin măsura adoptării Legii Supremației, din 1534, Henric al VIII-lea a fost declarat ''singurul șef suprem pe pământ al Bisericii Angliei'', arhiepiscopul de Canterbury deținea cel mai important rang clerical în regat.

Rupând relațiile cu Roma, Henric al VIII-lea a continuat să adopte anumite măsuri prin care a implementat regulile de funcționare ale Bisericii Angliei. În 1539, a emis Cele Șase Articole, care insistau asupra continuării practicilor precum spovedania, celibatul clericilor și slujbele private, conform https://christianhistoryinstitute.org.

Tot mai mult, Henric al VIII-lea s-a distanțat de Biserica Catolică, a închis mănăstiri, a confiscat proprietățile, terenurile și bunurile acestora. Aceste noi venituri au fost direcționate spre campanii politice și militare, respectiv războiul împotriva Franței, iar terenurile au fost transferate nobililor în speranța creșterii loialității acestora față de monarhie, indică sursa citată anterior. Henric al VIII-lea a cerut ca Biblia engleză să fie pusă în toate bisericile din Anglia. Prin acest demers, suveranul căuta promovarea unei forme locale autentice la nivel naționale, spre separarea și mai clară față de Roma, astfel ca bisericile să nu mai depindă de Biblia latină romană.

Henric al VIII-lea a murit în 28 ianuarie 1547. Succesorul său, Edward al VI-lea, fiul din căsătoria lui Henric al VIII lea cu cea de-a treia sa soție, Jane Seymour, a luat măsuri prin care Anglia a început să fie cu adevărat un stat protestant. Pentru scurt timp, în timpul domniei reginei Mary I (1553-1558), fiica lui Henric al VIII-lea cu Catherine de Aragon, Anglia a revenit la catolicism prin demersurile suveranei și chiar deciziile sale ferme și brutale pe alocuri, pentru ca ulterior, după moartea acesteia (17 noiembrie 1558), Biserica Anglia să nu mai fie catolică, potrivithttps://christianhistoryinstitute.org și https://www.rmg.co.uk. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.historia.ro