Evlaviosul episcop Chesarie Păunescu, care a păstorit Episcopia Constanţei şi Dunării de Jos timp de 29 de ani, a fost una dintre cele mai luminoase figuri de ierarhi români din a doua jumătate a secolului trecut.

Fiu de părinţi credincioşi, Toma, învăţător, şi Iordana, care provenea dintr-o familie preoţească, din satul Dobroteşti, comuna Amărăştii de Sus, judeţul Dolj, a fost ales şi chemat de mic să slujească Biserica lui Hristos.

Pe băncile şcolii, ca elev la Seminarul inferior din Râmnicu Vâlcea şi la Seminarul Central din Bucureşti (1901-1907), iar apoi ca student la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1907-1911), tânărul Cezar (numele din botez) s-a distins prin conduita ireproşabilă şi prin sârguinţa sa la învăţătură.

După această perioadă în care reflectează asupra rostului vieţii pământeşti, ignorând deşertăciunea celor trecătoare, se hotărăşte să îmbrăţişeze viaţa monahală.

A intrat în cinul monahal în anul 1914, fiind tuns în monahism la Episcopia Huşilor, pe seama Mănăstirii Dobrovăţ. Numele de Chesarie, la tunderea în monahism, i-a fost dat de patriarhul Nicodim Munteanu (1939-1948), pe atunci episcop al Huşilor.

Devine apoi arhimandrit de scaun şi venerabil slujitor al Catedralei episcopale din Huşi, până în vara anului 1929. Mărturisesc cei care l-au cunoscut, precum şi ucenicii săi, că arhimandritul Chesarie era un călugăr distins, corect, smerit, iubitor de rugăciune şi nelipsit de la slujbele bisericii. Respecta cu sfinţenie porunca ascultării, programul slujbelor şi rânduiala pravilei de chilie, ca şi sfaturile duhovnicului său, el însuşi fiind un duhovnic iscusit. Slujea cu multă evlavie cele sfinte şi avea darul duhovniciei, încât mulţi veneau la el să-şi mărturisească păcatele.

În anul 1929, arhimandritul Chesarie este numit director al Seminarului Monahal de la Cernica, apoi stareţ al acestei mănăstiri. Timp de peste zece ani a crescut şi a format sute de seminarişti, monahi din toate mănăstirile ţării, dintre care unii au ajuns apoi ierarhi distinşi, stareţi, duhovnici şi slujitori buni la centrele eparhiale şi prin mănăstiri.

În anul 1942 este numit director al Seminarului Central din Bucureşti. Aici, ca şi la Cernica, formează numeroşi tineri, viitori preoţi şi slujitori ai Bisericii lui Hristos, făcându-şi întru toate datoria de preot, profesor şi pedagog duhovnicesc.

La începutul anului 1944, arhimandritul Chesarie Păunescu a fost ales de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi hirotonit episcop al Constanţei şi apoi al Dunării de Jos, ascultare pe care o duce cu mare demnitate şi dăruire pentru Biserica lui Hristos. Peste un sfert de veac a păstorit bunul păstor turma cea cuvântătoare, a hirotonit sute de preoţi, a restaurat şi înnoit zeci de biserici, a făcut vizite canonice prin oraşe şi parohii de ţară şi a mângâiat multe suflete zdrobite.

Virtuţile care au încununat creştetul şi sufletul venerabilului episcop Chesarie au fost acestea: multă evlavie şi corectitudine la săvârşirea sfintelor slujbe bisericeşti, milostenie deosebită faţă de săraci, de ţărani, de elevii lipsiţi, de toţi cei în nevoi şi suferinţe. Multă grijă duhovnicească pentru rugăciunea individuală, pentru călugări şi preoţi lipsiţi, pentru bisericile sărace, pentru oricine îi bătea în uşă şi îi cerea ajutor material sau moral.

Ultimii doi ani ai vieţii sale, episcopul Chesarie i-a trăit la Episcopia Dunării de Jos ca un adevărat sihastru, în totală retragere, în tăcere şi smerenie, în rugăciune, post, milostenie şi aşteptare cu nădejde a mutării sale la cele veşnice.

Încărcat de zile şi împodobit cu multe fapte bune, la 30 octombrie 1975, evlaviosul episcop Chesarie Păunescu şi-a dat sufletul cu pace în mâinile marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind înmormântat alături de catedrală.

Din faptele şi cuvintele sale de învăţătură:

- Dintre celelalte virtuţi, episcopul Chesarie iubea cel mai mult rugăciunea, pe care o făcea după rânduială călugărească la chilie, fiind totodată nelipsit de la slujbele bisericii. Apoi postea foarte mult, ştiind că rugăciunea fără post nu ajunge cu uşurinţă la tronul Preasfintei Treimi. Vorbea puţin, citea mult, dădea sfaturi părinteşti tuturor cu dragoste şi miluia cu bucurie pe fiecare. Purta haine simple şi nu căuta laudă şi cinste de la nimeni. Ştia să vorbească scurt şi înţelept, ştia să mângâie pe cei loviţi de necazuri şi să rabde cu bărbăţie toate. Astfel împlinea cu faptele sale cuvintele Domnului, Care zice: "Cuvântul vostru să fie dres cu sare" (Matei 5, 13), ca şi cuvântul rostit de Sfântul Ciprian al Cartaginei: "Noi nu vorbim frumos, dar trăim frumos".

- Altă dată spunea: "Fericirea personală a noastră depinde întotdeauna de fericirea generală. Tot aşa şi mântuirea noastră depinde totdeauna de raportul dintre noi şi semenii noştri, de cât bine le-am făcut, câtă dragoste le-am arătat".

- Pentru creşterea copiilor învăţa pe credincioşi: "De la Pruncul Iisus să ne întoarcem la pruncii noştri. Ei sunt speranţa noastră, sunt binecuvântarea lui Dumnezeu pentru întărirea familiei şi a viitorului lumii. Hristos locuieşte în fiecare copil şi ne cere să avem grijă de el. De aceea, ca familia sfântă, ca păstorii, ca magii şi ca cei care i-au fost Lui de sprijin, să purtăm grijă de copiii noştri. Ei au nevoie de dragostea noastră, a părinţilor, de munca şi de jertfa noastră, spre a-i pregăti pentru viaţă, ca să fie buni creştini şi folositori societăţii, iar noi să le servim drept exemplu de trăire". (surse: "Patericul Românesc", Arhimandrit Ioanichie Bălan; ediţia a VI-a, revăzută şi îngrijită de Arhimandrit Petru Bălan; Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011; https://www.revistabor.ro) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Doina Lecea, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: Călăuză ortodoxă.ro