La data de 12 noiembrie 2024, Armata Română marchează Ziua Statului Major al Apărării.

Statul Major al Apărării este organismul superior de concepţie şi comandă al Armatei Române, care îndeplineşte un rol esenţial în pregătirea armatei şi a naţiunii române pentru apărare, conform site-ului www.defense.ro. Primele structuri militare care desfăşurau atribuţii de stat major au apărut în 1831, sub denumirea de Ştabul Oştirii, fiind coordonat de ajutorul domnitorului în conducerea treburilor ostăşeşti.

După Actul Unirii din 24 ianuarie 1859, a avut loc unificarea celor două armate ale Principatelor, marcând ''întâiul pas către unirea definitivă a ţărilor surori'', potrivit volumului ''Calendarul Tradiţiilor Militare'' (2010). Procesul de unificare s-a concretizat prin numirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 octombrie 1859, în fruntea forţelor armate române, devenind comandantul suprem al acestora.

În martie 1859, a avut loc dislocarea la Bucureşti a două batalioane din Regimentul de muşchetari şi Bateria de artilerie călăreaţă din Iaşi, iar în capitala Moldovei a fost trimis un regiment de infanterie din Muntenia. Efectivele militare ale Moldovei reprezentau, la începutul anului 1859, 4.238 de militari, în timp ce efectivele Ţării Româneşti aveau 6.359 de militari. Instituirea unei tabere la Floreşti, în Prahova, unde erau concentraţi 11.000 de oameni, preluată, ulterior, de însuşi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a reprezentat un prim pas spre unificarea celor două corpuri armate. În martie 1859, Comisia militară mixtă, întrunită la Focşani, a propus adoptarea aceleiaşi uniforme pentru ''ambele corpuri ale armiei române''.

Transformările militare au culminat, la 12/24 noiembrie 1859, prin înfiinţarea Corpului de Stat Major General al Principatelor Unite, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Organismul era format din ofiţeri până la gradul de colonel inclusiv, având ca atribuţie principală crearea unei structuri militare unice de concepţie şi organizare pe întreaga armată.

La 13/25 mai 1860, apare Legea cu privire la principiile şi modul de desfăşurare a instrucţiei în Armata Principatelor Unite, iar la 9/21 octombrie 1862, prin Legea de reorganizare a Ministerului de Război, sunt înfiinţate trei direcţii: personal şi operaţii militare; administraţie şi contabilitate; artilerie şi geniu, notează site-ul smap.mapn.ro. La 27 noiembrie/9 decembrie 1864, a fost adoptată Legea pentru organizarea puterii armate.

În anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), armata permanentă a alocat, din 1859 până în 1865 inclusiv, în medie 25% din bugetul anual pentru îndeplinirea nevoilor oştirii şi pentru modernizarea acesteia. Statul Major General a fost principalul coordonator al procesului de dezvoltare şi consolidare al oştirii române, care avea să-şi dovedească calităţile în perioada Războiului de Independenţă (1877-1878).

După intrarea României în Primul Război Mondial, Marele Stat Major s-a împărţit în Marele Cartier General şi Marele Stat Major. În perioada interbelică a funcţionat sub denumirea Marele Stat Major - fiind, o perioadă îndelungată, structurat pe 3-4 diviziuni, cu 8-11 secţii şi alte structuri militare, indică portalul oficial www.defense.ro. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, au fost adoptate documente legislative dedicate organizării şi funcţionării Ministerului de Război care detaliau şi atribuţiile Marelui Stat Major, al cărui rol privind apărarea naţională s-a intensificat după anul 1968. Marele Stat Major a fost redenumit, în 1994, Statul Major General şi a contribuit la procesul de transformare al Armatei Române pentru îndeplinirea condiţiilor de aderare la Alianţa Nord-Atlantică. Ulterior, după 2004, Statul Major al Apărării şi-a asumat contribuţia majoră în dezvoltarea permanentă a Armatei Române în acord cu cerinţele privind standardele NATO. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Roxana Losneanu, editor online: Alexandru Cojocaru)