Primul ocol aerian al lumii a fost finalizat în 1924 de către patru aviatori dintr-o echipă de opt oameni ai Serviciului Aerien al Armatei Statelor Unite, precursorul Forţelor Aeriene ale Statelor Unite.

După Primul Război Mondial, europenii au privit avionul ca mijloc de a vizita locurile de peste mări mult mai energic decât americanii. În 1919, doi britanici, John Alcock şi Arthur Brown, au zburat pentru prima dată peste Atlantic. Mai târziu, în acelaşi an, doi australieni au zburat pentru prima dată din Anglia în Australia. În 1923, două avioane ale Serviciului Aerian al Armatei SUA (US Army Air Service) au efectuat primul zbor transcontinental al SUA fără escală cu un Fokker T-2 modificat. În 1923, câţiva aviatori europeni au încercat să ocolească globul prin aer, dar cu toate eforturile lor călătoria nu a avut succes.

Într-un efort de echipă pe care unii istorici l-au echivalat cu efortul anilor 1960 de a trimite un om pe Lună, planificatorii armatei americane au achiziţionat avioane potrivite în mai puţin de un an, au cercetat o rută eficientă şi au conceput o reţea logistică pentru a sprijini zborul. În colaborare cu Douglas Airplane Company din Santa Monica, California, US Army Air Service a achiziţionat cinci bombardiere torpiloare ale marinei extrem de modificate, capabile să zboare pe roţi sau pontoane, un factor critic, pe uscat sau de-a lungul liniilor de coastă. Unul a servit drept prototip, restul de patru avioane fiind aşteptate să facă călătoria, fiecare cu un pilot şi un mecanic. Douglas a numit avionul Douglas World Cruiser (DWC). Avioanele au primit numele unor oraşe americane şi aveau un număr de zbor: Seattle (1), Chicago (2), Boston (3) şi New Orleans (4).
Operarea World Cruisers în medii extreme însemna testarea caracterului practic al avionului, prezentând totodată industria aeronautică a Americii şi creşterea importanţei aparatelor de zbor în US Army Air Service. Zborul Douglas World Cruisers a implicat o întreprindere masivă, formată din Serviciul Aerian al Armatei SUA, Marina Americană, Paza de Coastă şi Biroul de Pescuit, care au împărţit sarcinile de a înfiinţa depozite de aprovizionare şi reparaţii la distanţă şi de a oferi asistenţă în mare deschisă. Mii de galoane de combustibil şi ulei, 35 de motoare de schimb şi numeroase piese de schimb au trebuit să fie distribuite în întreaga lume, inclusiv în locuri în care avioanele nu zburaseră niciodată până atunci. Pentru a-şi menţine avioanele suficient de uşoare pentru a urca, piloţi puteau lua doar 300 de kilograme de provizii în fiecare avion. A fost dificil în a stabili de ce anume aveau nevoie în primul rând la bord. Nu au luat paraşute sau echipamente de salvare.

Pe 6 aprilie 1924, cele patru DWC, Seattle, Boston, Chicago şi New Orleans, cu opt piloţi şi mecanici ai Serviciului Aerian al Armatei SUA au părăsit Seattle, Washington, pentru a efectua prima circumnavigare a globului prin aer, şi în ciuda vremii dificile. Din păcate, Seattle, pilotat de comandantul misiunii, maiorul Frederick Martin, s-a prăbuşit pe munte, în Peninsula Alaska. Supravieţuind 10 zile în sălbăticie, Martin şi sergentul de stat major, Alva Harvey, au fost salvaţi. Zborul lor se terminase, ceilalţi trei au continuat spre Japonia, potrivit www.seattleworldcruiser.org.

Fiind primii aviatori care au traversat Pacificul, piloţii armatei americane au avut parte de o primire incredibilă din partea japonezilor. Cu puţin timp de pierdut în eforturile lor de a învinge musonii din Asia de Sud, ei au plecat după ce şi-au înlocuit motoarele şi pontoanele. Cu Martin lăsat în urmă, lt. Lowell Smith din Chicago a devenit comandantul misiunii.

În timp ce clima tropicală a oferit o oarecare uşurare după vremea rece experimentată anterior, aeronavele s-au dovedit mai puţin fiabile decât se aştepta, ceea ce a determinat întârzieri neprogramate. Ajungând în cele din urmă la Kolkata (Calcutta), pe Coasta de Est a Indiei, aeronavele au suferit modificări majore, motoarele şi aripile au fost înlocuite, iar pontoanele schimbate cu roţi.

Bazându-se pe ajutoare limitate de navigaţie şi depăşind vremea nefavorabilă şi problemele mecanice, echipajele s-au îndreptat spre vest deasupra Pakistanului, Iranului, Irakului şi Turciei. De acolo şi-au făcut drum prin Europa, ajungând la Paris de Ziua Bastiliei, pe 14 iulie. Aproape reveniţi la program, au continuat spre Londra şi apoi spre Hull, unde au revenit la pontoane înainte de a încerca prima traversare cu succes de la est la vest a Atlanticului cu avionul.

Între Insulele Feroe şi Islanda, defecţiunea motorului a determinat Bostonul să aterizeze. Un distrugător al Marinei, poziţionat de-a lungul rutei tocmai pentru o astfel de eventualitate, i-a salvat pe Lt. Leigh Wade şi pe Sergentul Henry Ogden. Pe 31 august, cele două aeronave supravieţuitoare au ajuns la Icy Tickle, Labrador. Lumea a exprimat un oftat colectiv de uşurare. Avionul prototip, redenumit Boston II, cu Wade şi Ogden la comenzi, s-a alăturat perechii supravieţuitoare pentru turul victoriei în America de Nord.

Doar Chicago, condus de Lt. Lowell Smith şi Leslie Arnold şi New Orleans, condus de Lt. Erik Nelson şi John Harding Jr., au încheiat întreaga călătorie potrivit pioneersofflight.si.edu.

Ei au finalizat călătoria după 175 de zile, pe 28 septembrie, după ce au parcurs aproximativ 27.550 de mile. Călătoria aeriană în jurul globului pământesc a acoperit peste 44.338 km în 371 de ore în aer, cu 74 de opriri. Au vizitat 25 de state din SUA şi 21 de ţări străine. Toţi aviatorii au supravieţuit. Toţi au primit premiul de aviaţie Mackay Trophy pentru 1924. AGERPRES/(Documentare - Daniela Dumitrescu, editor: Ionela Gavril, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.seattleworldcruiser.org