Obiectivul ''Frontierele Imperiului Roman - Dacia'', înscris în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în urma celei de-a 46-a sesiuni a Comitetului Patrimoniului Mondial desfăşurată în India, în iulie 2024, reprezintă cea mai lungă şi mai complexă graniţă terestră a unei foste provincii romane din Europa.

''Frontierele Imperiului Roman - Dacia'' reprezintă cea mai complexă nominalizare pentru Lista Patrimoniului Mondial UNESCO pregătită până acum de România, a evidenţiat Institutul Naţional al Patrimoniului pe site-ul https://patrimoniu.ro/ după misiunea tehnică de evaluare a ICOMOS (International Council on Monuments and Sites), desfăşurată în perioada 8-21 august 2023. Dosarul a fost pregătit prin efortul conjugat al unui vast colectiv multidisciplinar, în special arheologi, dar şi arhitecţi, istorici, urbanişti, geografi, peisagişti.

Cercetările arheologice începute la sfârşitul secolului al XIX-lea, continuate şi apoi intensificate şi sistematizate în ultimii ani în cadrul Programului Naţional Limes, sub coordonarea Comisiei Naţionale Limes, au dus la rezultate excepţionale ce constituie baza ştiinţifică solidă a dosarului de nominalizare. Aceasta a fost apoi completată, conform structurii cerute de UNESCO, cu analize complexe privind autenticitatea şi integritatea siturilor, starea de conservare, managementul, precum şi cu fundamentarea relevanţei siturilor pentru întreaga umanitate.

Dosarul conţine 285 de componente - castre legionare şi castre auxiliare cu aşezări civile, castre de marş (temporare) şi turnuri, propuse individual sau în grupuri care includ şi alte elemente de fortificaţie - distribuite de-a lungul a peste 1.000 km, în 123 de unităţi administrativ-teritoriale, respectiv în 16 judeţe, potrivit sursei citate.

Cioclovina Ponorici

Nominalizarea Frontierele Imperiului Roman - Dacia a fost iniţiată în contextul existenţei unei ample selecţii de situri din Marea Britanie, Germania, Olanda, Austria, Slovacia deja înscrise în Lista Patrimoniului Mondial, precum şi al pregătirii unor nominalizări viitoare din aceeaşi vastă familie a Frontierelor Imperiului Roman. Între acestea România mai are în pregătire nominalizarea transnaţională Frontierele Imperiului Roman - Limesul Dunărean, Sectorul Estic, în strânsă colaborare cu trei ţări partenere: Bulgaria, Croaţia şi Serbia, evidenţiază https://patrimoniu.ro/.

Începând cu anul 500 î.Hr., Imperiul Roman şi-a extins teritoriul în mai multe părţi din Europa şi Africa de Nord până când graniţa sa a ajuns la aproximativ 7.500 de kilometri până în secolul al II-lea. Segmentul cuprins între hotarele dacice a fost operaţional între 106 şi 271 d.Hr., arată https://whc.unesco.org/.

Un fragment al statuii împăratului roman Caracalla descoperit la Porolissum 

Dacia a fost singura provincie romană aflată în întregime la nord de Dunăre. Frontierele Imperiului Roman din Dacia se întindeau pe mai bine de 1.000 de kilometri de-a lungul graniţelor de vest, de nord şi de est ale provinciei romane Dacia, de la Dunăre la fiecare capăt, cuprinzând Podişul Transilvaniei şi traversând zonele joase ale Munteniei de-a lungul Râul Olt. A făcut parte din frontierele romane timp de aproape 170 de ani, protejând-o de populaţiile "barbare", asigurând supravegherea şi controlul mişcărilor acestora la marginile nordice ale imperiului şi asigurând accesul la resurse valoroase de aur şi sare.

Fortul roman de la Cășeiu 

Monumentele cunoscute care compun ''limes dacicus'' şi cele de pe linia Dunării şi din Muntenia, care făcuseră parte din provincia Moesia, sunt destul de numeroase, notează https://limesromania.ro/. Fortificaţiile cu trupe legionare sau auxiliare în garnizoană se află de obicei în văi, aproape de cele mai accesibile căi de comunicaţii, linia graniţei fiind avansată cu circa 5 km, compusă din turnuri şi fortificaţii de dimensiuni mai mici. Ultimele sunt amplasate într-un peisaj variat, de obicei aproape de vârfurile celor mai înalte dealuri. Fortificaţiile auxiliare trebuie să fi fost caracteristice graniţei de nord (de la Bologa - judeţul Cluj la Orheiul Bistriţei) şi probabil celei din estul Transilvaniei, mai departe, înspre sud, până la Breţcu (judeţul Covasna). În vest, în schimb, linia graniţei pare să fi fost constituită pe linia drumului imperial (actualul drum Orşova-Caransebeş-Haţeg-Alba-Iulia-Turda). Singurele avanposturi se găsesc în zona auriferă a Munţilor Apuseni.

Potaissa 

În partea sud-estică, graniţa este stabilită pe valea Oltului, având caracteristicile unui limes riveran, iar pentru o scurtă perioadă pe o linie la 5-30 km est de Olt pornind de la Râşnov (judeţul Braşov) la Ciuperceni (judeţul Teleorman) pe o distanţă de circa 200 km. Ultima linie de frontieră funcţionează discontinuu în prima jumătate a sec. al II-lea şi la începutul sec. al III-lea. În restul perioadelor, graniţa funcţională era cea riverană.

Incinta de piatră a cetății romane de la Grădiștea de Munte 

În afară de fortificaţiile de pe linia Dunării mai sunt câteva castre importante între viitorul limes transalutan şi Dunăre, care aparţinuseră în timpul lui Traian provinciei Moesia, arată https://limesromania.ro/.

Înfiinţată la începutul secolului al II-lea d.Hr., în urma cuceririi şi anexării regatului dac, frontiera Daciei nu a supravieţuit crizei de la sfârşitul secolului al III-lea a Imperiului Roman. S-a renunţat oficial la aceasta în perioada 270/275 d.Hr., când împăratul Aurelian a retras armata şi administraţia romană din Dacia. Perioada relativ scurtă de funcţionare a frontierei romane a Daciei a fost totuşi plină de evenimente. Presiunea constantă asupra graniţei este reflectată de caracteristicile şi de evoluţia acesteia, evidenţiază https://whc.unesco.org/. AGERPRES/(Documentare - Roxana Losneanu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: whc.unesco.org