La 5 mai 1919, reprezentanţii Societăţilor de Cruce Roşie din Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia şi Statele Unite înfiinţau, în mod formal, cu sediul la Paris, Liga Societăţilor de Cruce Roşie. Evenimentul a avut loc la iniţiativa lui Henry Davison, preşedintele Comitetului pentru Război al Crucii Roşii Americane, care propusese la o conferinţă internaţională medicală (aprilie 1919, Cannes, Franţa), "federalizarea Societăţilor de Cruce Roşie din diferite ţări, într-o organizaţie comparabilă cu Liga Naţiunilor, în scopul unei permanente cruciade medicale pentru îmbunătăţirea sănătăţii, prevenirea bolilor şi alinarea suferinţei", potrivit site-ului oficial al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie (IFRC), https://www.ifrc.org/

Ei aveau încrederea că expertiza şi compasiunea arătate de voluntarii Crucii Roşii în timpul Primului Război Mondial pot fi folosite şi în timp de pace. Primul obiectiv al Ligii a fost acela de îmbunătăţire a sănătăţii oamenilor din ţările care au suferit foarte mult în timpul războiului. De asemenea, au urmărit să îmbunătăţească societăţile de Cruce Roşie existente şi să promoveze crearea altora noi în întreaga lume. La câteva luni de la crearea sa, Liga a lansat o campanie pentru a contracara o epidemie masivă de tifos în Europa de Est. La scurt timp a lansat apeluri în urma foametei ruse din 1921 şi a marelui cutremur de la Kanto din Japonia, din 1923, indică site-ul https://www.ifrc.org/.

Din 1939, sediul său permanent a fost la Geneva. În 1983, a devenit Liga Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie şi din 1991, Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie s-a născut la iniţiativa unui om de afaceri elveţian, Henry Dunant (1828-1910), după Bătălia de la Solferino, una dintre cele mai sângeroase bătălii ale secolului XIX. Peste 320.000 de militari francezi şi austrieci s-au luptat cu înverşunare timp de 16 ore, la 24 iunie 1859, în nordul Italiei, numărul morţilor şi al răniţilor de pe câmpul de luptă a fost de 40.000. Bătălia a fost câştigată de francezi, însă cu un cost uriaş: cadavrele zăceau unele peste altele pe câmpul de luptă, iar celor răniţi nu li se acorda niciun ajutor. Henry Dunant a fost profund impresionat de dezastrul umanitar ce a rămas în urma luptei. El a adunat oameni din satul învecinat şi timp de trei zile, fără întrerupere, a îngrijit răniţii, deopotrivă inamici şi compatrioţi, spunând "Siamo tutti fratelli" ("Suntem cu toţii fraţi"), notează site-ul oficial al Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, https://crucearosie.ro/

În Elveţia, el a scris cartea "O amintire de la Solferino", pe care a publicat-o în noiembrie 1862. Având ca principal scop aducerea în atenţia lumii realitatea dură a războiului, el a trimis cartea familiilor domnitoare din Europa, dar şi liderilor militari, politici, celor implicaţi în acţiuni filantropice şi prietenilor. Cartea, care a cunoscut un succes imediat şi neaşteptat, propunea două idei care s-au dovedit a avea o importanţă crucială: înfiinţarea, în fiecare ţară, a unei societăţi de ajutorare a răniţilor pe timp de război, alcătuită din voluntari; promovarea unui acord internaţional care să protejeze soldaţii răniţi pe câmpul de luptă şi pe aceia care îi îngrijesc, oferindu-le, astfel, un statut neutru. În mai puţin de un an, ca urmare a propunerilor pe care le conţinea, a fost înfiinţată o organizaţie mondială.

În acea perioadă, la Geneva, exista Societatea pentru Bunăstare Publică, al cărei preşedinte era avocatul Gustave Moynier. Impresionat de cartea lui Dunant, l-a invitat pe acesta să vorbească în faţa celorlalţi membri ai societăţii. Întâlnirea a avut ca rezultat înfiinţarea unei comisii compusă din cinci membri: Dunant, Moynier, generalul Guillaume Henri Dufour, dr. Louis Appia şi dr. Theodore Maunoir. Comisia s-a întrunit pentru prima oară la 17 februarie 1863 şi s-a autointitulat Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor care, în 1876, urma să devină Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.

În lunile următoare, cei cinci membri ai societăţii s-au angajat într-o activitate intensă, care, în octombrie 1863, a dus la organizarea unei conferinţe internaţionale la Geneva, respectiv o întrunire a experţilor din 16 ţări. A fost adoptată o emblemă distinctivă - o cruce roşie pe fond alb (inversul steagului Elveţiei, cu cruce albă pe fond roşu) - cu scopul de a identifica şi, prin urmare, de a proteja voluntarii care acordă ajutor soldaţilor răniţi. Astfel, a luat fiinţă, ca instituţie, Crucea Roşie.

Dunant a avut, apoi, ideea de a înfiinţa o societate de voluntari în fiecare ţară, fiind astfel înfiinţate primele Societăţi Naţionale în: Wurttemburg, Marele Ducat de Oldenburg, Belgia, Prusia şi, mai târziu, în Danemarca, Franţa, Italia, Mecklenburg-Schwerin, Spania, Hamburg şi Hesse. Pe atunci, ele se numeau "comitete naţionale" sau "societăţi de ajutorare", dar, mai târziu, au început să fie cunoscute sub denumirea de Societăţi Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

România a devenit Parte semnatară la prima Convenţie de la Geneva din 1864 şi a ratificat-o în 1874. Doi ani mai târziu, la 4 iulie 1876, a luat fiinţă Societatea Crucea Roşie din România şi şi-a început activitatea în actualul sediu al Spitalului Colţea din Bucureşti, potrivit https://crucearosie.ro/.

Semiluna Roşie a fost adoptată în Convenţia din 1929. Având în vedere că există ţări în care nici crucea roşie, nici semiluna roşie nu ar putea fi utilizate, deoarece nu sunt acceptate de populaţia locală, în 2005, statele au adoptat un nou simbol de protecţie - Cristalul (rombul) Roşu. În prezent, folosirea emblemei este guvernată de ''Regulamentul privind folosirea emblemelor de cruce roşie şi semilună roşie de către Societăţile Naţionale''. Acest regulament, adoptat la Budapesta, în noiembrie 1991, a intrat în vigoare în 1992.

Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie (IFRC) este formată astăzi din 191 de Societăţi de de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, adesea denumite "Societăţi Naţionale", prezente în aproape toate ţările lumii. Rolurile lor diferă de la o ţară la alta, dar toate sunt unite de aceleaşi principii fundamentale şi se străduiesc pentru binele umanităţii.

Societăţile Naţionale sunt coloana vertebrală a Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. Fiecare este alcătuită dintr-o reţea de neegalat de voluntari şi personal comunitar care oferă o mare varietate de servicii. Rolul specific al Societăţilor Naţionale şi serviciile pe care le oferă variază de la ţară la ţară. Acest lucru se datorează nevoilor diferite ale comunităţilor, precum şi relaţiilor diferite pe care Societăţile Naţionale le au cu autorităţile respective. Voluntarii Societăţii Naţionale sunt adesea primii la faţa locului când se produce un dezastru şi rămân activi în comunităţile afectate pe o perioadă mai lungă de timp, după plecarea tuturor. În unele cazuri, Societăţile Naţionale sunt singurele organizaţii capabile să funcţioneze în ţări care se confruntă cu dezastre, conflicte sau un colaps al structurii sociale.

În decembrie 2023, a fost ales un nou preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie (IFRC), în persoana lui Kate Forbes, un lider al mişcării umanitare cu peste 40 de ani de experienţă în cadrul Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, potrivit https://www.ifrc.org/ AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Mariana Zbora-Ciurel, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.crucearosie.ro