Autor al romanelor ''Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război'' (1930) şi ''Patul lui Procust'' (1933), Camil Petrescu aduce şi formulează teoretic o poziţie nouă în evoluţia romanului românesc, optând pentru o "nouă structură" care pune în locul obiectivităţii "ubicue" subiectivitatea. Având în vedere autenticitatea, romancierul modern trebuie să-şi îndrepte privirea către conştiinţă pentru că "nu putem cunoaşte nimic absolut, decât restrângându-ne în noi înşine". Naratorul relatează la persoana întâi, cea care dă "unitatea privirii", şi la timpul prezent, capabil să exprime "curgerea de gânduri", potrivit lucrării "Dicţionar de literatură română" (Editura Univers, 1979).

Prozator, dramaturg, poet, critic şi cronicar dramatic, eseist, gazetar, Camil Petrescu s-a născut la 9 aprilie 1894, la Bucureşti. Orfan de ambii părinţi, a fost mânat întreaga sa viaţă de o puternică dorinţă de afirmare. A intrat cu bursă la Liceul "Sf. Sava" (1906-1909), după care s-a mutat la Liceul "Gh. Lazăr" (1909-1913). Aici a înfiinţat un cenaclu literar - "Cercul nostru" - şi tot aici a fost premiat, în 1912, la un concurs iniţiat de revista "Flacăra". A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1913-1916), unde i-a avut profesori, printre alţii, pe P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I. Rădulescu-Pogoneanu, notează lucrarea "Dicţionarul general al literaturii române", apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006).

Şi-a făcut debutul în 1913, în revista "Rampa", condusă de N.D. Cocea, cu articolul "Teatrul Comedia". A scris, apoi, la "Facla", sub pseudonimul Raul D., iar în 1915 a început să colaboreze la "Cronica" (directori Tudor Arghezi şi Gala Galaction), semnând cu pseudonimele R., Radical şi K. Mill.

În 1915 şi 1916, în paralel cu studiile universitare, a fost cadet al Şcolii de Ofiţer din cadrul Regimentului "Mihai Viteazul". În august 1916, având gradul de sublocotenent, a fost concentrat şi apoi mobilizat în Regimentul 22 Infanterie - Târgovişte. A participat la luptele de pe Valea Prahovei. În urma unui bombardament şi-a pierdut auzul la o ureche, infirmitate care îl va marca toată viaţa. Revenit pe front în 1917, a luat parte cu Regimentul 16 Infanterie - Suceava, la luptele din Moldova, la Caşin şi Oituz. La 24 iulie 1917 a căzut prizonier şi a fost internat în lagărul de la Sopron (Ungaria), în vreme ce, în comunicatul din 1 august al regimentului căruia îi aparţinea, era declarat mort. S-a întors din prizonierat epuizat şi lipsit de mijloace materiale (10 aprilie 1918).

A fost angajat profesor suplinitor (1 ianuarie 1919), la Liceul "Gh. Lazăr" şi, în martie, a trecut licenţa în filosofie, obţinând calificativul ''magna cum laude''. Doctoratul şi l-a luat în 1937, cu acelaşi calificativ, în faţa unei comisii prezidate de C. Rădulescu-Motru, cu teza ''Modalitatea estetică a teatrului''.

Profesor la Timişoara, a editat ziarul "Ţara" (1920-1921) şi publicaţia "Limba română" (1920), în care a abordat domenii dintre cele mai diverse, de la lecţii de scriere corectă a limbii române la cronici culturale şi dramatice, de la note de călătorie la comentarii ale realităţilor politice din Vechiul Regat. A început să colaboreze (7 iunie 1919) cu versuri la revista "Sburătorul", al cărei director era Eugen Lovinescu.

A revenit la Bucureşti în 1922 şi începe să publice articole politice în "Revista vremii" (1922-1924). A editat şi condus publicaţia ''Săptămâna muncii intelectuale'' (1924) şi ''Cetatea literară'' (1925-1926), unde a publicat "Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici". A mai semnat articole în revistele "Mişcarea literară", "Cuvântul liber", "Viaţa literară", "Sinteza". A condus "Universul literar" (1927-1929) ale cărui numere au fost dedicate unor personalităţi precum Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Constantin Brâncuşi, Nicolae Titulescu, Elvira Popescu. După 1930 a colaborat la nenumărate reviste şi gazete ("Universul", "Vremea", "Omul liber", "Reporter", "România literară", "Gazeta", "Drept şi datorie" ş.a.). Din 1934 a intrat redactor la "Revista Fundaţiilor Regale", redactor-şef între iunie 1940-octombrie 1942 şi aprilie 1944-decembrie 1947.

În 1923, i-a apărut prima carte "Versuri. Ideea. Ciclul morţii". A urmat, în 1931, ciclul de poezii "Transcendentalia".

Camil Petrescu a fost unul dintre cei mai creativi oameni de teatru din perioada interbelică. Printre numeroasele piese de teatru pe care le-a scris se numără: ''Jocul ielelor'' (1918, scrisă în perioada războiului), ''Act veneţian'' (1919), ''Suflete tari'' (1922, premiera în acelaşi an la Teatrul Naţional din Bucureşti), ''Mitică Popescu'' (1925), ''Mioara'' (1926), "Danton" (1931), ''Iată femeia pe care o iubesc'' (1943), ''Profesor doctor Omu vindecă de dragoste'' (1944), ''Dona Diana'' (1945), ''Bălcescu'' (1948), potrivit dicţionarului "Membrii Academiei Române / 1866-2003" (Editura Enciclopedică, 2003).

În noiembrie 1930, a apărut la Editura Cultura Naţională, în două volume, romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", care a avut recenzii favorabile în presă. Început în 1926, cel de-al doilea roman al scriitorului, ''Patul lui Procust'' (tradus în franceză, 1962, şi germană, 1963), a apărut în februarie 1933, în două volume. Criticul literar Perpessicius scria în "Cuvântul" (1930): " 'Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război' este, în ciuda evidentei disocieri tematice, cartea unui singur război - al conştiinţei cu ea însăşi - dus, e drept, pe două fronturi; în aceeaşi ordine de idei, "Patul lui Procust" nu trebuie judecat cu măsura "romanului de analiză", pentru că, privită atent, scrierea dezvăluie existenţa nu a unuia singur, ci a două straturi romaneşti zidite în palimpsest ("un al doilea roman se zideşte în adâncime, sub temeliile celui dintâi"), între care se desfăşoară "comunicări neîntrerupte, ca un adevărat sistem de intensificare, ca şi cum toată bolta aceea subterană ar sluji de vastă cutie de rezonanţă romanului de deasupra". ("Dicţionarul general al literaturii române", apărut sub egida Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006)

În lucrarea "Teze şi antiteze" (1936), a strâns o parte din articolele despre poezie, proză şi teatru. A scris lucrarea de filosofie ''Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică'' (1938) şi ''Doctrina substanţei'' (nepublicată). În 1939, a publicat notele de călătorie ''Rapid-Constantinopol-Bioram. Simplu itinerar pentru uzul bucureştenilor'' şi eseul pamflet ''Eugen Lovinescu supt zodia seninătăţii imperturbabile''.

Romanul "Un om între oameni" (1953-1957, Premiul de Stat; tradus în germană, franceză şi engleză) ca şi drama "Bălcescu" (1948) continuă preocuparea pentru autenticitate în raportul realitate-ficţiune, de data aceasta prin evocarea unei personalităţii reprezentative din istoria ţării. Problematica intelectualului este reluată în diverse ipostaze şi în volumul de nuvele "Turnul de fildeş" (1950). Jurnalul lui Camil Petrescu "Note zilnice (1927-1940)", apărut integral în 1975, este un document existenţial dramatic, în care confesiunea este ea însăşi privită cu luciditate.

A fost membru în PEN-Clubul Român (1930) şi în Sindicatul Ziariştilor Profesionişti din Bucureşti (1934-1942). A devenit membru activ al Oficiului de Studii Legislative (6 iunie 1936) şi a fost ales vicepreşedinte al Societăţii Autorilor Dramatici Români (septembrie 1936). Între februarie şi decembrie 1939 a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Membru titular activ al Academiei Române, de la 1 noiembrie 1948. Laureat al Premiului Naţional pentru literatură dramatică (27 mai 1939) şi al Premiului de Stat pentru piesa "Bălcescu" (1949).

Scriitorul Camil Petrescu s-a stins din viaţă, la 13 mai 1957, la Bucureşti. A fost înmormântat la cimitirul Bellu. AGERPRES (Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Alexandru Cojocaru)