José Luis Garci, scriitor, producător, regizor, prezentator şi realizator de televiziune, este una dintre cele mai influente personalităţi din istoria filmului în Spania şi unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori din ţară.

José Luis García Munoz, cunoscut profesional ca José Luis Garci, s-a născut la 20 ianuarie 1944, la Madrid. De foarte mic a frecventat cinematografele cu program dublu din cartierul său, ca mulţi alţi copii ai vremii sale, pentru a petrece timpul într-un mod distractiv. După terminarea studiilor liceale şi preuniversitare, a intrat ca administrator la o bancă, activitate care i-a permis să-şi extindă cunoştinţele de cinematografie şi să scrie mai multe articole, pe lângă participarea la principalele festivaluri de film. A făcut primii paşi ca scriitor în reviste de specialitate, precum "Signo", revista "SP", "Cinestudio" sau "Resena", printre altele.

Începând din 1969, a început să scrie scenarii, urmând sfaturile date de regizori José María González Sinde şi Antonio Mercero şi a semnat pentru peliculele "El cronicón" (1969), de Antonio Giménez Rico, şi "La casa de las chivas" (1971), de León Klimovski. În scurt timp, a obţinut un succes răsunător pentru scenariul scris împreună cu Mercero intitulat "La Cabin" (1972), o lucrare excelentă pentru televiziune, care a primit un Emmy. Munca sa de scenarist a evoluat pe măsură ce a colaborat la texte regizate de Pedro Olea ("No es bueno que el hombre esté solo", 1972) şi de Eloy de la Iglesia ("Una gota de sangre para morir amando", 1973), potrivit www.biografiasyvidas.com.

José Luis Garci a început o nouă etapă profesională alături de producătorul José Luis Dibildos, fructuoasă din toate punctele de vedere pentru că a putut să înveţe de la un maestru al cinematografiei. Această experienţă i-a permis să lucreze la o serie de scurtmetraje pentru compania de producţie X Films. Garci a regizat "!Al fútbol!" (1975), care a fost prima dezamăgire, "Mi Marilyn" (1975), pentru care a primit numeroase premii şi "Tiempo de gente acobardada" (1976), dar care nu a avut răspunsul aşteptat. Cu toate acestea, munca de la început de drum i-a oferit libertatea de care avea nevoie pentru a regiza lungmetraje, carieră care a început cu "Sinde en Asignatura pendiente" (1977) şi "Solos en la madrugada" (1978), pelicule interesante, cu intrigi solide, de mare atracţie în cinematograful tranziţiei.

Garci a avut şi o carieră literară intensă, încă de la începutul anilor '70, primind mai multe premii ("Nueva Dimensión", "Puerta de Oro" pentru povestiri, "González-Ruano" pentru jurnalism sau "Círculo de Escritores Cinematográficos", etc.), pe care a dezvoltat-o ulterior odată cu crearea propriei edituri, "Nickel Odeon Dos", promovând, apoi, o revistă cu acelaşi titlu şi o colecţie de cărţi.

În film nu a ratat ocazia de a aborda şi alte probleme mai strâns legate de dezvoltarea socială a Spaniei la vremea respectivă, precum în "Las verdes praderas" (1979). În peliculă urmăreşte să contureze profilul unei anumite clase sociale ce îşi găseşte o acomodare într-un stil de viaţă, care dincolo de progresul aparent devine rutină şi face ca valorile ce dau viaţă cuplului protagonist să se piardă.

După ce a fondat compania de producţie "Nickel Odeon S.A." cu José Esteban Alenda, în 1980, şi-a început producţia cu un film excelent, "El crack" (1981), cu Alfredo Landa într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, o abordare a filmului noir al cărui succes i-a confirmat pasiunea pentru cinematografia americană şi pe care a încercat să o consolideze într-un continuare cu "El crack II" (1983).

Numele său a ajuns însă pe scena internaţională când a câştigat Oscarul pentru filmul "Volver a empezar" (1982), film nostalgic care l-a determinat să menţină în continuare o linie foarte personală. "Volver a empezar" a fost primul film spaniol care a câştigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină, deşi Garci nu a fost primul regizor spaniol care a câştigat acel premiu. Luis Bunuel câştigase premiul la aceeaşi categorie cu zece ani în urmă cu "Le charme discret de la bourgeoisie" (1972), dar filmul era o intrare franceză, deoarece Bunuel a fost nevoit să se exileze din Spania în timpul războiului civil spaniol, în 1936, potrivit www.imdb.com.

După ce a câştigat Oscarul în 1983, Garci a mai primit trei nominalizări cu "Sesión continua" (1984), "Asignatura aprobada" (1987) şi "El abuelo" (1998). Pentru "Canción de cuna" (1994) a fost răsplătit cu Premiul juriului la Festivalul de la Montreal; a primit Premiul Naţional de Cinematografie în 1992; pentru regia semnată "Una historia de entonces" (2000), a fost nominalizat la "European Film Academy Best European Director", pentru "El crack cero" a primit în 2020 mai multe nominalizări la Cinema Writers Circle Awards.

De asemenea, a avut o carieră clar stabilită în televiziune, mediu pentru care a lucrat ca şi co-scenarist în serialul "Plinio" şi scenarist pentru "La Cabin" şi "La Gioconda está triste", conform www.biografiasyvidas.com. În prezent, José Luis Garci duce o viaţă liniştită alături de soţia sa, fiica şi prietenii lui în Spania, potrivit www.imdb.com. AGERPRES/(Documentare - Daniela Dumitrescu, editor: Cristian Anghelache, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: cinemagia.ro