Comandament istoric în timpul Războiului de Independenţă (1919-1923), locul unde au fost luate deciziile strategice şi au fost înfiinţate instituţiile de bază ale republicii, oraşul Ankara a fost proclamat de fondatorul Republicii Turcia, Mustafa Kemal (Atatürk), la 13 octombrie 1923, capitală a ţării, potrivit https://www.trt.net.tr/.

Ankara (Ancyra, Angora) este un oraş aflat în centrul regiunii asiatice Anatolia, al doilea ca mărime după Istanbul. Întemeiată în anul 2.000 î.Hr., cucerită, apoi, de Alexandru cel Mare, în anul 334 î.Hr., Ankara a fost inclusă în Imperiul Roman de împăratul Augustus. A fost cucerită de bizantini, apoi, în 1073, de turcii selgiucizi, pe care i-a alungat cruciatul Raymond IV de Toulouse în 1101. În 1354, oraşul a fost capturat de Orhan, al doilea sultan al dinastiei otomane. Ankara a fost asediată în timpul campaniei cuceritorului mongol Timur Lenk în Anatolia. În 1403 a fost din nou supusă stăpânirii otomane, iar în secolele următoare şi-a recăpătat importanţa ca centru comercial şi urban datorită poziţionării sale pe ruta caravanelor către Est, potrivit https://www.archnet.org/.

La 13 octombrie 1923, Ankara a fost proclamată capitala ţării de Mustafa Kemal, devenind centrul politic şi administrativ al Turciei, cu toate birourile guvernamentale şi ambasadele străine transferate de la Istanbul. Această schimbare dramatică a afectat profund aspectul oraşului: vechiul oraş anatolian a trebuit să dobândească rapid o nouă personalitate, schimbare care a fost făcută cu mare succes.

Sursa foto: sozcu.com.tr 

Luptele de emancipare naţională, războaiele austro-ruso-turce au adâncit criza statală în secolul al XIX-lea. Formarea statelor naţionale independente Grecia, Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria, pierderea Algeriei, Tunisului, Egiptului ş.a. au sporit dependenţa statului turc faţă de puterile europene, îndeosebi faţă de Franţa şi Marea Britanie. Revoluţia ''junilor turci'' din 1908 a restabilit Constituţia liberală din anii 1876-1878. În urma războiului italo-turc din 1911-1912, Imperiul Otoman a pierdut Cirenaica şi Tripolitania, iar în urma războaielor balcanice (1912-1913) mai avea în posesie, în Europa, doar oraşele Adrianopol (Edirne) şi Istanbul.

Convenţia de armistiţiu semnată la Mudros, la 30 octombrie 1918, de Imperiul Otoman şi de forţele aliate punea capăt participării otomane în Primul Război Mondial. Armistiţiul a fost urmat de ocuparea capitalei Constantinopol de trupele britanice, franceze, italiene şi greceşti. Primele trupe franceze au intrat în oraş la 12 noiembrie 1918, urmate, a doua zi, de cele britanice. Trupele italiene au acostat lângă Galata, la 7 februarie 1919. Prin aceeaşi convenţie au fost predate garnizoanele rămase în afara Anatoliei, au fost ocupate forturi care controlau strâmtorile Dardanele şi Bosfor. Aliaţii îşi rezervaseră dreptul de a ocupa orice teritoriu otoman în momentul în care le-ar fi fost ameninţată securitatea. Singura zonă care rămăsese sub controlul turcesc era Anatolia. Ocupaţia a avut două etape: faza iniţială, în conformitate cu armistiţiul din 1918, care a făcut loc în 1920 unui alt aranjament în temeiul Tratatului de la Sevres (10 august 1920).

Sursa foto: qha.com.tr 

Semnarea tratatului, după aproape cincisprezece luni de negocieri, a însemnat sfârşitul Imperiului Otoman şi a obligat Turcia să renunţe la drepturile sale asupra posesiunilor din nordul Africii şi din Peninsula Arabică, a stabilit noi graniţe pentru statul turc, a oferit cadrul necesar formării statului independent Armenia, a propus crearea unui stat care să includă mare parte a kurzilor sub denumirea de Kurdistan, a reglementat, de asemenea, cuantumul despăgubirilor de război. Tratatul nu a fost ratificat, pe plan intern fiind declanşată lupta politică de renaştere naţională în jurul liderului Mustafa Kemal, ceea ce a oferit prilejul pentru apărarea intereselor poporului turc faţă de condiţiile împovărătoare ale acestui tratat. Au fost demarate demersuri pentru stabilirea unor noi negocieri privind un nou acord cu puterile europene, potrivit https://wwi.lib.byu.edu/.

Invadarea Izmirului de armata greacă şi înaintarea sa violentă în Anatolia, a determinat rezistenţa civilă turcă, ce începuse să se formeze împotriva ocupaţiei, să izbucnească, potrivit https://www.tc-america.org/. Iritate de semnele rezistenţei din Anatolia, forţele aliate au cerut guvernului otoman să trimită un inspector general al armatelor otomane în zonă pentru a potoli aceste tulburări, de a restabili structura de comandă în armatele otomane dispersate şi pentru a zdrobi rezistenţa în devenire.

Mustafa Kemal, a cărui poziţie publică şi militară s-a consolidat din poziţia de comandant militar care a câştigat bătălia de la Gallipoli, a ajuns la 19 mai 1919 la Samsun, în calitate de inspector general al Armatei a 9-a. Mustafa Kemal a trimis primul său raport sultanului pe 22 mai, subliniind că turcii nu vor accepta subjugarea străină şi a dat semnalul începerii luptei de eliberare naţională. A trimis telegrame către organizaţiile de rezistenţă din toată Anatolia pentru a organiza demonstraţii în masă împotriva ocupaţiei şi pentru a informa publicul despre gravitatea situaţiei. Mai mulţi generali din conducerea armatei otomane şi trupele lor s-au alăturat lui Mustafa Kemal şi au semnat Declaraţia de la Amasya la 22 iunie 1919. Această declaraţie a inclus primele semne ale viziunii lui Ataturk asupra suveranităţii naţionale şi a guvernării democratice pentru poporul turc.

Sursa foto: herodote.net 

Mustafa Kemal a preluat conducerea prin convocarea a două congrese naţionale cu reprezentanţi din tot Imperiul, la Erzurum şi Sivas, urmate de formarea unui parlament naţional la Ankara la 23 aprilie 1920. A fost ales comandant şef şi a organizat restul forţelor otomane, precum şi forţele neregulate aflate sub comanda centrală a guvernului de la Ankara, creând o nouă armată care în cele din urmă a învins forţele de ocupaţie.

Succesul Mişcării Naţionale Turce împotriva grecilor şi francezilor a determinat semnarea, la 11 octombrie 1922, a armistiţiului de la Mudania, între Marea Britanie, Franţa şi Italia pe de o parte şi Turcia pe de altă parte, la care a aderat, la 14 octombrie 1922, şi Grecia. Armistiţiul a restaurat suveranitatea turcă asupra Istanbulului, asupra strâmtorilor şi asupra estului statului turc. Marea Adunare Naţională a Turciei de la Ankara a desfiinţat Sultanatul la 1 noiembrie 1922.

La 21 noiembrie 1922, la Lausanne, au fost declanşate negocierile politico-diplomatice între guvernul turc şi cancelariile europene, care s-au concretizat, la 24 iulie 1923, prin semnarea Tratatului de la Lausanne. Acordul a intrat în vigoare în 6 august 1924 şi a revizuit clauzele Tratatului de pace de la Sevres. La 29 octombrie 1923, Turcia a fost proclamată republică, potrivit www.avimbulten.org. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Doina Lecea, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: history.info