Guvernul Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863-26 ian./7 febr. 1865) a reprezentat perioada cea mai rodnică în realizări social-economice din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Mihail Kogălniceanu a avut mai multe tratative cu domnitorul Principatelor şi a acceptat formarea guvernului cu condiţia respectării prevederilor Convenţiei de la 1858 şi pentru a împăca puterea executivă cu Adunarea. Dar, totodată, el era hotărât să realizeze cu orice chip cele două reforme fundamentale: cea agrară şi cea electorală, potrivit lucrării "Istoria românilor" (Vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

În cabinetul său a adus oameni din afara Adunării, precum D. Bolintineanu, L. Steege, A. Papiu-Ilarian, N. Rosetti-Bălănescu, P. Orbescu, generalul A. Iacovache, dorind astfel să sublinieze poziţia sa conciliantă. Din prima zi a guvernării a suspendat procesele de presă, a convocat Adunarea şi apoi a oprit urmărirea celor care refuzaseră să plătească impozitele nevotate. Realizarea programului de înnoiri, pe care şi-l propunea noul guvern, era susţinut de popor, care cu toate că era ţinut, în mare majoritate, departe de viaţa politică, din cauza unui sistem electoral restrictiv, urmărea cu interes şi susţinea orice realizări importante, aşteptând mai ales realizarea reformelor agrare şi electorale. Guvernul a avut în vedere învăţământul sătesc şi învăţământul elementar din oraşe; s-au înfiinţat, la Bucureşti, Şcoala Superioară de Ştiinţe şi Şcoala Superioară de Litere. S-a numit o comisie consultativă pentru îmbunătăţirile ce urmau să fie aduse oraşului Iaşi, s-au luat măsuri pentru îmbunătăţirea regimului penitenciarelor etc.

La 3/15 noiembrie 1863 s-au deschis lucrările Adunării. În mesajul său, domnitorul Al. I. Cuza declara că numise un guvern hotărât să respecte atât drepturile puterii executive, cât şi pe acelea ale celei legislative şi anunţa că vor fi date în dezbatere o serie de legi importante: legea rurală, legea electorală, legea pentru organizarea şi dezvoltarea armatei, legea comunală, legea instrucţiunii publice etc. Mesajul se încheia cu un apel la unire pentru ''organizarea şi întărirea României''. Lucrările s-au desfăşurat în lunile noiembrie şi decembrie, într-o atmosferă de relativă linişte, adunarea votând proiectele prezentate.

Deşi coaliţia parlamentară de opoziţie părea destrămată şi deşi Adunarea, în ansamblu, nu punea piedici lucrărilor guvernului, Al. I. Cuza, convins că nu putea învinge opoziţia decât prin forţă, a intenţionat să declanşeze o lovitură de stat în ziua de 30 noiembrie/12 decembrie. Însă, Kogălniceanu şi-a menţinut poziţia de conciliere şi l-a determinat pe domnitor să prezinte proiectul legii secularizării averilor mănăstireşti, el urmărind să câştige pe această cale, sprijinul Adunării. Kogălniceanu a dat, în acel moment, dovada abilităţii politice şi de hotărâre, în rezolvarea acestei chestiuni.

Sursa foto: enciclopediaromaniei.ro 

Atât guvernul Kretzulescu, cât şi guvernul Kogălniceanu adoptaseră, în ţară, o serie de măsuri pregătitoare pentru secularizare. Pe plan extern, au fost purtate, de asemenea, neîntrerupt negocieri, mai ales la Constantinopol, în 1863, un aport deosebit avându-l C. Negri. Rezultatul acestor negocieri a reprezentat recunoaşterea de către majoritatea puterilor a drepturilor Principatelor Unite. Însă, era imperios necesar ca secularizarea să fie făcută în ţară, fără să se aştepte o decizie a puterilor garante, care, evident, nu doreau să grăbească acest proces. La 13/25 decembrie 1863, Kogălniceanu a prezentat Adunării proiectul de lege prin care averile mănăstireşti erau secularizate, proiect care a fost adoptat cu 93 de voturi şi 3 împotrivă. La 17/29 decembrie 1863 a fost promulgată Legea secularizării averilor mănăstireşti. Moşiile mănăstirilor pământene, cât şi ale celor aparţinând mănăstirilor închinate ''Locurilor sfinte'' - Muntele Athos, Patriarhiile din Constantinopol, Antiohia, Ierusalim etc. cuprindeau cca 25% din suprafaţa ţării, alocându-se 82.000.000 de lei pentru despăgubiri, din care urmau să se scadă 31.000.000 de lei datoraţi României de ''Locurile Sfinte''. Ca urmare a acestei Legi, un sfert din teritoriul ţării a reintrat în stăpânirea statului şi în circuitul economic naţional, potrivit lucrării ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

La 18/30 ianuarie 1864 au început dezbaterile privind legea pentru organizarea armatei. Opoziţia a cerut înfiinţarea gărzii naţionale, propunere menită, între altele, să creeze o forţă armată de sprijin pentru Adunare, în cazul unui conflict cu puterea executivă. Conservatorii, care voiau să-i limiteze componenţa numai la orăşenii posesori ai unui cens destul de ridicat, se gândeau şi la o eventuală utilizare a gărzii pentru reprimarea unor mişcări ţărăneşti. Kogălniceanu, însă, partizan al înarmării ţărănimii, se declara împotriva înfiinţării gărzii naţionale pe calea legii de organizare a armatei. Proiectul de organizare a armatei şi cu amendamentele referitoare la înfiinţarea gărzii naţionale a fost adoptat la 7/19 februarie cu o mică majoritate; nu a fost sancţionat de domnitor, din cauza includerii acestor amendamente.

Dacă conservatorii urmăreau cu ostilitate activitatea guvernului, temându-se de realizarea reformei agrare, liberalii-radicali au încercat din nou o apropiere, în speranţa de a fi chemaţi să participe la conducere şi i-au luat în mai multe rânduri apărarea, ''Românul'' calificând chiar la un moment dat ca foarte nepotrivită intenţia de demisie a guvernului. Această atitudine a liberalilor-radicali i-a obligat şi pe conservatori, în luna martie, să accepte proiectele guvernului, care au fost votate cu o mare majoritate. Rând pe rând au fost adoptate legea pentru concesionarea construcţiei căilor ferate în Moldova, legea contabilităţii, legea comunală, legea consiliilor judeţene, codul penal şi legea instrucţiunii publice. În februarie 1864, a fost creat Consiliul de Stat.

După o moţiune de neîncredere susţinută de câţiva conservatori şi liberali-moderaţi din afara coaliţiei şi apropiaţi de domnitor, dar respinsă aproape în unanimitate, la 16/28 martie 1864, Mihail Kogălniceanu a readus în dezbaterile Adunării chestiunea rurală, guvernul său susţinând desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. Întreaga ţară era preocupată de această problemă. ''De trei zile nu mai este în nici o casă, în nici o prăvălie altă convorbire, altă dezbatere decât aceea a legii rurale'', scria ''Românul'', la 21 martie/2 aprilie 1864.

Deşi la 7/19 şi la 10/22 aprilie s-au mai votat în Adunare, cu o mare majoritate, legea cumulului şi legea concesiunii căilor ferate muntene, iar la 13/25 aprilie legea de organizare judecătorească, lupta dintre majoritatea conservatoare şi guvern era în plină desfăşurare. Aceasta s-a accentuat când Kogălniceanu a cerut un credit de 8.000.000 de lei pentru concentrarea trupelor într-o tabără, un proiect cu implicaţii externe, imperiile vecine făcând masive concentrări de trupe la frontieră. Opoziţia a considerat, însă că proiectul nu reprezenta atât o măsură de prevedere faţă de împrejurările externe, cât mai degrabă una destinată să îngăduie guvernului de a impune legea rurală şi, eventual, chiar de a da lovitura de stat; această temere a sporit, când, în aceleaşi zile, a fost numit un nou ministru de Război.

La 13/25 aprilie 1864, dezbaterile în cadrul Adunării au atins apogeul. Conservatorii au hotărât să dea un vot de blam guvernului Kogălniceanu. La 15/27 aprilie, Cabinetul domnitorului anunţa la Constantinopol intenţia dizolvării Adunării şi a proclamării noii legi electorale. În aceeaşi zi, Mihail Kogălniceanu anunţa Adunarea că domnitorul îi respinsese demisia. Totodată, Adunarea era prorogată până la 2/14 mai 1864, când urma să se reîntrunească într-o sesiune extraordinară numai pentru a discuta proiectul de lege electoral depus de guvern.

Actul de la 2/14 mai 1864 a avut urmări deosebite. Dacă pe plan intern, aspectele au fost pe de o parte pozitive, respectiv desăvârşirea reformei agrare, pe de altă parte negative - instituirea domniei personale, pe plan extern, puterile garante au recunoscut Principatelor Unite dreptul de a-şi modifica singure statutul de organizare, consolidând poziţia de autonomie a ţării. La graniţe, Austria şi Rusia aveau masate unităţi militare importante, ministrul de Externe al Marii Britanii era dispus să accepte o ocupare a ţării de către otomani, iar ministrul de Externe al Porţii cerea, la 6/18 mai, să se stăvilească "încălcările" prinţului Cuza. Totuşi, rivalitatea dintre puteri a făcut ca aceste măsuri şi declaraţii să nu aibă urmări practice, mai ales că domnitorul beneficia în această privinţă de sprijinul naţiunii, notează lucrarea ''Istoria românilor, Constituirea României moderne'' (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).

În urma plebiscitului organizat la 10/22-14/26 mai 1864, au fost aprobate o nouă Constituţie numită "Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris", care întărea prerogativele domneşti şi o nouă lege electorală. Noul proiect acorda dreptul de alegător la un cens scăzut, în special pentru sate, iar cei ce ştiau să scrie şi să citească deveneau alegători direcţi. Faţă de prevederile electorale restrictive anexate Convenţiei din 1858, noul proiect însemna un mare pas înainte. În cursul lunii iulie, guvernul a avut mai multe iniţiative. La 2/14 iulie s-au numit membrii Consiliului de Stat, la 4/16 iulie se înfiinţa Universitatea din Bucureşti, la 11/23 iulie se decreta bugetul pe anul 1864, iar în a doua jumătate a lunii se înaintau Consiliului de stat pentru studiu o serie de proiecte de legi.

La 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a sancţionat şi promulgat Legea agrară, prin care ţăranii erau eliberaţi de sarcinile boiereşti şi îi împroprietărea prin răscumpărare cu loturile de pământ pe care le aveau în folosinţă, limitându-se însă pământul expropriabil la maximum 2/3 din moşie, exclusiv pădurile. Au fost împroprietărite 463.554 de familii de ţărani. Aplicarea legii a fost îngreunată de tergiversări, împotriviri, falsuri, primirea de pământuri inferioare calitativ, notează lucrarea ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Alte decrete adoptate în timpul guvernului Kogălniceanu, care au contribuit la procesul de desăvârşire a statului modern român, priveau reorganizarea Curţii de Casaţie, dreptul pentru străini de a achiziţiona proprietăţi imobile, constrângerea corporală pentru neplata de datorii, repunerea în vigoare a taxelor de export, introducerea sistemului metric (ce urma să se aplice începând de la 1/13 ianuarie 1866), înfiinţarea Camerelor de Comerţ, Şcolii de Poduri şi Şosele, exproprierea pentru cauze de utilitate publică etc. De o mare însemnătate a fost decretarea Codului Civil, promulgat la 4/16 decembrie 1864 (intrat în vigoare în 1865), care fusese întocmit de o comisie de jurişti, care au folosit drept model Codul Napoleon, Codul civil italian şi unele norme juridice autohtone. Prin această lege, proprietatea privată şi procesele de modernizare a societăţii au fost consolidate.

Proiectul de lege "asupra organizării instrucţiunii publice din România" a fost votat încă din 16/28 martie 1864. După numeroase amânări, legea asupra instrucţiunii publice a fost promulgată de către domnitor la 5/17 decembrie 1864, prin care învăţământul devenea unitar în întreaga ţară, stabilindu-se anii de studiu (primar de patru ani, obligatoriu şi gratuit, secundar de şapte ani şi universitar de trei ani). Legea a intrat în vigoare din septembrie 1865.

La începutul anului 1865, situaţia guvernului era compromisă, mai ales după o plângere a deputatului opoziţiei C.D. Aricescu, care a demisionat, formulată împotriva lui Kogălniceanu şi după demisia a doi membri ai guvernului, N. Kretzulescu şi L. Steege. În special, conflictul său cu liberalul-moderat N. Kretzulescu a dus la demiterea sa de către domnitorul Al.I. Cuza. La 26 ianuarie/7 februarie 1865 a fost format un nou guvern, în frunte cu Constantin Bosianu, vicepreşedintele Consiliului de Stat. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Roxana Losneanu, editor online: Andreea Preda)