Take Ionescu (Dumitru, pe numele de botez), om politic conservator, s-a născut în Ploieşti, la 13 octombrie 1858. A învăţat la Liceul ''Sf. Sava'' din Bucureşti, susţinând examenul de bacalaureat în 1875. A fost trimis apoi de tatăl său la Paris, unde urmează Facultatea de Drept, luându-şi în 1881 licenţa, precum şi doctoratul în drept, obţinut cu ''Magna cum laude''.

Revenit la Bucureşti în 1881, devine avocat în Baroul de Ilfov şi începe o strălucită carieră, devenind faimos pentru talentul său oratoric (a fost supranumit ''Tăkiţă - gură de aur''). Om politic şi orator de mare talent, excelând îndeosebi în domeniul politicii externe, a fost un militant pentru cauza naţională românească. El s-a situat definitiv între înfăptuitorii României Mari, prin ideile exprimate în neasemuite şi unice discursuri în Parlament sau la întrunirile politice, în articole de presă, prin acţiunile sale întreprinse în ţară şi peste hotare în scopul realizării idealului naţional, se arată în volumul ''Take Ionescu'' de Anastasie Iordache (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universal Dalsi, 2008).

A colaborat la ziarul ''Românul'' al lui C.A. Rosetti, a fost remarcat de Ion C. Brătianu, şi, în 1884, devine deputat al Partidului Naţional Liberal. Părăseşte în scurt timp Partidul Naţional Liberal şi la alegerile din 1888 candidează ca independent, obţinând un loc la colegiul II Craiova. În 1891, Take Ionescu devine membru al ''Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor''. În 1891, a intrat în Partidul Conservator.

A fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (între 27 noiembrie 1891-3 octombrie 1895 şi 11 aprilie 1899- 9 ianuarie 1900), precum şi ministru al Finanţelor (între 9 ianuarie-7 iulie 1900 şi 22 decembrie 1904-12 martie 1907). În 1908, Take Ionescu a părăsit Partidul Conservator, devenind ulterior şeful Partidului Conservator-Democrat, constituit la 3/16 februarie 1908. A fost ministru de Interne în guvernul condus de Titu Maiorescu (14 octombrie 1912-31 decembrie 1913).

Adept al politicii de neutralitate la începutul Primului Război Mondial, Take Ionescu se va număra, în anii neutralităţii României (1914-1916), printre cei mai activi partizani ai intrării în acţiune de partea Antantei, fiind, alături de N. Filipescu, iniţiator al ''Acţiunii Naţionale'' şi al ''Federaţiei Unioniste'', se arată în volumul ''Guverne şi guvernanţi (1916-1938)'', autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu (SILEX, Casă de Editură, Presă şi Impresariat, Bucureşti, 1996). În această perioadă Take Ionescu rosteşte numeroase discursuri, acordă interviuri şi publică articole în presă, având astfel un rol important în propagarea ideii unităţii naţionale.

La 11/24 decembrie 1916, în urma înfrângerilor militare din toamna anului 1916, s-a format la Iaşi un guvern de concentrare naţională Ion I.C. Brătianu-Take Ionescu (Take Ionescu a fost, începând din 10 iulie 1917, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri), care avea să demisioneze la 26 ianuarie/8 februarie 1918, deoarece considera inacceptabilă încheierea unei păci separate.

În iunie 1918, Take Ionescu a plecat la Paris, însoţit de circa 200 de prieteni şi cunoscuţi oameni politici. La 24 august/6 septembrie 1918 a fost creat la Paris Consiliul Naţional Român Provizoriu, care, la 20 septembrie/3 octombrie 1918, a proclamat formarea Consiliului Naţional al Unităţii Române, organ reprezentativ al poporului român, al cărui preşedinte era Take Ionescu. Consiliul a fost recunoscut în toamna anului 1918 de guvernele Franţei, SUA, Marii Britanii şi Italiei drept exponent al intereselor poporului român (''Istoria României în date'', Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

În iulie 1918, Take Ionescu a avut întrevederi cu G. Clemenceau, prim-ministru al Franţei, cu alţi oameni politici francezi precum Aristide Briand şi Paul Deschanel. În lunile septembrie, octombrie şi noiembrie 1918, Take Ionescu împreună cu N. Titulescu au făcut trei călătorii în Marea Britanie, Take Ionescu fiind primit în audienţă de prim-ministrul David Lloyd George. În toate demersurile sale, Take Ionescu susţinea principiul naţionalităţilor.

Take Ionescu a fost ministru al Afacerilor Străine, începând din 13 iunie 1920, în guvernul condus de generalul Alexandru Averescu (13 martie 1920- 13 decembrie 1921), iar la 17 decembrie 1921 a devenit preşedintele Consiliului de Miniştri (17 decembrie 1921-17 ianuarie 1922).

''Exponentul cel mai autorizat al diplomaţiei româneşti din perioada imediat următoare Primului Război Mondial a fost Take Ionescu, care a militat pentru crearea unui sistem de alianţe care să cuprindă Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Grecia, a unui bloc 'de la Marea Baltică la Marea Egee', care să se opună oricăror acţiuni revizioniste'', se arată în volumul ''Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură'', autor Ioan Scurtu (Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996).

În vara anului 1922, pe când vizita Italia, Take Ionescu s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a murit la Roma, la 21 iunie 1922. A fost înmormântat la Sinaia, în curtea interioară a Mănăstirii Sinaia.AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Roxana Losneanu, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: historia.ro