Cea de-a treia adunare naţională de la Blaj a avut loc în perioada 3/15 - 13/25 septembrie 1848. În cadrul acestei adunări, la care ţăranii români au venit în număr de aproximativ 60.000, înarmaţi cu lănci şi furci, nu a fost recunoscută ''uniunea'' Transilvaniei cu Ungaria şi au fost reafirmate revendicările ţărănimii iobage, indică lucrarea ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Tot cu prilejul celei de-a treia Adunări naţionale de la Blaj a început formarea unei oşti populare române sub conducerea lui Avram Iancu, Ioan Axente Sever şi Iovian Brad.

Convocarea unei noi adunări naţionale a fost determinată de o serie de factori, precum evenimentele din cursul verii, rezistenţa ţărănească, poziţia antiunionistă a regimentelor româneşti de graniţă, constituirea celor trei nuclee revoluţionare, şi anume: în nord, în jurul regimentului de la Năsăud; în sud, cu centrul la Sibiu şi Orlat, şi, respectiv, în vest, în zona Munţilor Apuseni, sub conducerea lui Avram Iancu, care au împiedicat de facto uniunea Transilvaniei cu Ungaria. La toate acestea s-au adăugat recrutările pentru armata ungară, care s-au lovit de nesupunerea comunităţilor româneşti, soldate cu arestări, în urma expediţiilor militare şi chiar, în multe cazuri, cu condamnări la moarte. Totodată, pe fundalul trecerii la conflict armat între guvernul revoluţionar ungar şi Austria constituţională s-a pus problema organizării mişcării revoluţionare româneşti, ca şi a reevaluării programului naţional, potrivit volumului ''Istoria românilor, vol. VII, tom I - Constituirea României Moderne (1821-1878)'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Declaraţia de respingere a ''uniunii'' cu Ungaria şi proclamarea alianţei cu Austria a fost soluţia impusă românilor de evoluţia evenimentelor. În faţa ameninţării de a nu mai exista ca entitate naţională, prin înglobarea Transilvaniei la Ungaria şi asimilarea în cuprinsul naţiunii unice maghiare, în condiţiile înfrângerii revoluţiei din Principate, românii s-au declarat aliaţi ai Austriei constituţionale, care le recunoştea drepturile naţionale.

''Refuzul guvernului revoluţionar ungar de a ţine seama de voinţa românilor transilvăneni făcea inevitabilă alăturarea lor la cauza Curţii din Viena, aflată în conflict cu guvernul ungar. Naţionalismul lui Kossuth şi teama naţionalităţilor nemaghiare (români, croaţi etc.) de a fi deznaţionalizate a fost valorificată de Curtea imperială, care le-a atras de partea sa împotriva maghiarilor. S-a ajuns astfel la strania situaţie ca revoluţia română din Transilvania să fie solidară cu autoritatea imperială împotriva revoluţiei ungare'', arată istoricul Florin Constantiniu în lucrarea ''O istorie sinceră a poporului român'' (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002).

Istoricul Silviu Dragomir (1888-1962), ''neîntrecut cunoscător al realităţilor transilvane din anii revoluţiei, a văzut, pe drept cuvânt, în a treia adunare de la Blaj ameninţarea unui popor hotărât să înfrunte cu viaţa teroarea feudală şi naţională. Împins să-şi caute aliat şi scut împotriva despotismului la acela din cei doi asupritori care îi promitea, fie şi numai formal, recunoaşterea drepturilor naţionale, se va răfui cu autoritatea care, deşi revoluţionară, nu-i admitea nici măcar existenţa ca popor'', se arată în lucrarea ''Lupta românilor pentru unitatea naţională. 1834-1849'', de Cornelia Bodea (Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1967).

''De la Orlat la Blaj, sub comanda lui Axente Sever şi a locotenentului Iovian Brad, prin alăturarea satelor avertizate de crainici anume trimişi, coloanele grănicerilor luaseră aspectul unei vijelioase ridicări de gloate'' (''Lupta românilor pentru unitatea naţională. 1834-1849'', Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1967). Pe Câmpia Blajului, în perioada adunării, numărul românilor adunaţi de pe tot întinsul pământului transilvan a atins cifra de 60.000. Avram Iancu singur venise cu o oaste de 6.000 de moţi. La 9/21 septembrie, Avram Iancu, proclamând ''pretenţiile poporului'' său ca sfinte, a declarat că sosise timpul ''a le apăra cu orice preţ''.

În cadrul Adunării s-a rediscutat programul din mai 1848, căruia i s-au adăugat mai multe cereri, şi s-a protestat, din nou, împotriva ''uniunii'' Transilvaniei cu Ungaria.

La 16/28 septembrie, în cadrul adunării, a fost adoptat documentul initulat ''Memoriu al poporului român din Transilvania'', adresat Parlamentului de la Viena, memoriu care susţinea principiul egalităţii naţionale cu toate popoarele din Imperiu. Totodată, participanţii la adunare au cerut în numele lor şi ''al fraţilor din Principatele Dunărene'' unirea tuturor românilor într-o uniune de popoare libere, sub conducerea Austriei.

În ultima zi a Adunării a fost adoptat un act intitulat Decret, al cărui conţinut exprima hotărârea românilor de a trece la lupta armată în vederea apărării sociale şi naţionale.În cadrul aceleiaşi adunări a fost decisă şi o reorganizare a Comitetului Naţional. Numărul membrilor a fost redus la şase, preşedinte fiind ales Simion Bărnuţiu. Comitetului nou ales îi revenea misiunea de a organiza lupta românilor şi de a pune în aplicare programul lor.

August Treboniu Laurian îl înştiinţa pe Bariţiu, la 22 septembrie/3 octombrie 1848, despre hotărârile luate în recenta adunare de la Blaj şi despre petiţiile formulate cu acest prilej. Se redactaseră trei memorii: unul către comandamentul imperial de la Sibiu, altul către împărat şi al treilea către Parlamentul din Viena, potrivit lucrării ''Lupta românilor pentru unitatea naţională. 1834-1849'' (Cornelia Bodea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1967).AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Roxana Losneanu, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: alba24.ro