Războiul din Coreea a fost unul dintre primele momente fierbinţi de criză ale războiului rece. Opunând forţele militare din nord celor din sudul Peninsulei Coreea, în confruntare s-au angajat, în diferite forme de susţinere şi la nivel de trupe combatante, şi puteri străine care au transformat conflictul într-unul intermediar pentru avansarea propriilor interese de politică internaţională.

Conflictul a început la 25 iunie 1950, când 75.000 de soldaţi ai Armatei populare nord-coreene au trecut Paralela 38, cunoscută drept graniţa dintre regimul susţinut sovietic nord-coreean şi cel din sud care se bucura de sprijin occidental. Declanşarea acestui conflict a fost prima criză armată serioasă a războiului rece. În cursul lunii iulie, efective militare americane au intrat în luptă de partea de celor din sud. Din perspectiva Casei Albe, conflictul constituia o luptă dusă împotriva comunismului internaţional. Angajarea într-un astfel de conflict purta o încărcătură cu miză, administraţia Casei Albe evaluând asupra posibilităţii unei confruntări cu puterile China şi Uniunea Sovietică. Luptele din anul 1950 au scos în evidenţă posibilitatea fiecăreia dintre părţi să câştige înfruntarea, forţele nord-coreene controlau mare parte din Peninsula Coreea, iar efectivele militare ale Republicii Coreea se aflau localizate în perimetrul Pusan, o zonă redusă din sud-est, indică portalul media https://www.nknews.org/.

Părerile erau împărţite în rândul decidenţilor americani privind acest conflict. Potrivit evaluării secretarului de stat american Dean Acheson, ''dacă cele mai luminate minţi din lume au stabilit să ne găsească cea mai dificilă locaţie de pe glob să luptăm acest război blestemat atunci soluţia unanimă a fost Coreea'', conform https://www.history.com/. De la începutul secolului XX, Coreea s-a aflat sub umbrela de influenţă a Imperiul Japonez, iar după cel de-Al Doilea Război Mondial, SUA şi URSS şi-au îndreptat atenţia asupra posesiunilor imperiale ale fostului inamic nipon. În august 1945, doi funcţionari de la Departamentul de Stat au propus delimitarea peninsulei Coreea de-a lungul Paralelei 38, sovieticii intrând în nord, iar americanii exercitând zona de influenţă în sud.

În toamna anului 1950, contraofensiva condusă de forţele americane a produs multe distrugeri efectivelor militare din nord, rămânând celor din nord posibilitatea coagulării unei armate de localnici şi lucrători agricoli pentru a declanşa un contraatac. Însă, cei din nord au primit sprijin militar chinez, circa două milioane de soldaţi, fiind pentru prima dată când China se implica militar în afara teritoriului naţional, ajutorul reprezentând o reală doză de oxigen necesară armatei nord-coreene, anulând posibilitatea unei înfrângeri. Luptele au continuat şi forţele nord-coreene au reintrat în controlul teritoriului, iar Seul a căzut la 4 ianuarie 1951. SUA au bombardat nordul peninsulei şi au ajutat forţele sud-coreene să recupereze Seul.
Ambasadorul sovietic la Naţiunile Unite Iakov Malik a fost cel care a cerut declanşarea negocierilor de pace pentru a pune capăt conflictului. Aproape toţi factorii decizionali politici ai ambelor părţi combatante, precum şi din SUA, URSS şi China erau favorabili începerii negocierilor de pace. Generalul american Douglas MacArthur a propus folosirea armelor nucleare asupra celor două state pentru a încheia definitiv conflictul, dar poziţia sa a fost categoric refuzată de preşedintele american Harry S. Truman, iar discuţiile au început pentru încheierea unui armistiţiu de pace.

În 10 iulie 1951, au debutat la Kaesong discuţiile pentru încheierea păcii între părţile combatante. La 26 iulie, părţile au convenit asupra agendei care trebuia obţinută la finalul demersurilor dedicate păcii, respectiv stabilirea unei linii de demarcaţie care să configureze o zonă demilitarizată, obţinerea unor acorduri clare care să ducă la încetarea focului şi semnarea armistiţiului. În 23 august 1951, reprezentanţii nord-coreeni au suspendat participarea la negocieri, fiind reluate în octombrie 1951 la Panmunjom, conform http://koreanwaronline.com/.

Generalul american Clark a avansat o propunere de pace părţii nord-coreene, la data de 28 martie 1953. În 11 aprilie 1953, s-a convenit asupra acordului de schimb de prizonieri răniţi sau bolnavi începând cu data de 20 aprilie 1953. În jurul datei de 26 aprilie 1953, circa 5.800 de prizonieri nord-coreeni şi 684 de aliaţi au făcut obiectul schimbului între părţi, iar în aceeaşi zi au fost reluate negocierile la Panmunjom, indică portalul http://koreanwaronline.com/.

La 27 aprilie 1953, au început negocierile propriu-zise pentru încheierea acordului de pace, potrivit lucrării ''History Of The Cold War From The Korean War To The Present'' (Andre Fontaine, Pantheon Books, New York, 1969). Discuţiile au continuat, mare parte din luna mai 1953 a fost dedicată modificărilor la o propunere nord-coreeană privind repatrierea în decurs de două luni de la armistiţiu a tuturor prizonierilor care doreau acest lucru, iar cei rămaşi să fie trimişi într-un stat neutru pentru o perioadă de şase luni timp în care reprezentanţii statelor de care aparţin să poată face demersurile pentru repatrierea lor. În iunie 1953, negociatorii au semnat un acord pentru schimbul de prizonieri, ceea ce a constituit îndepărtarea obstacolelor în calea semnării armistiţiului, astfel că toţi prizonierii de război de ambele părţi care doreau repatrierea să poată fi schimbaţi fără niciun obstacol. Comisia neutră pentru repatriere urma să fie înfiinţată în zona demilitarizată pentru a lua în custodie toţi ceilalţi prizonieri.

Au fost purtate discuţii intense, în cadrul unor întâlniri preliminare, iar la 27 iulie 1953 a fost semnat armistiţiul care punea capăt luptelor dintre părţile implicate. Înţelegerea semnată a pus capăt formal stării de conflict din peninsula coreeană, dar cele două state au continuat să rămână separate şi să ocupe aproape acelaşi teritoriu de la debutul conflictului, potrivit surselor http://koreanwaronline.com/. şi https://www.archives.gov/. Documentul, redactat în trei limbi şi 18 copii oficiale, a fost semnat de generalul locotenent al armatei americane William K. Harrison, Jr., care era şi delegat oficial al Delegaţiei de comandă a Naţiunilor Unite, de către generalul armatei nord-coreene Nam Il, de Kim Il Sung - comandantul suprem al armatei nord-coreene, de generalul american Mark W. Clark, comandant şef al Comandamentului Naţiunilor Unite şi de comandantul chinez Peng Teh-Huai, reprezentantul corpului de voluntari chinezi.

A fost cel mai lung armistiţiu, a cărui negociere s-a derulat pe durata a 158 de întâlniri timp de doi ani şi 17 zile. Documentul în sine îmbrăcase forma unui text militar care prevedea: suspendarea ostilităţilor între părţi; retragerea tuturor forţelor militare şi a echipamentului de pe o zonă deschisă de circa 4.000 de metri, stabilind porţiunea tampon sub forma unei zone demilitarizate între forţele ostile; interzicea ambelor părţi să intre în spaţiul aerian, terestru sau în zonele maritime aflate sub controlul celeilalte; reglementa eliberarea şi repatrierea prizonierilor de război şi a persoanelor strămutate; punea bazele Comisiei militare de armistiţiu şi a altor agenţii pentru discutarea oricăror încălcări şi asigurarea respectării termenilor armistiţiului. Armistiţiul, deşi pusese capăt ostilităţilor, nu avea caracterul unui tratat permanent de pace între naţiuni, indică portalul https://www.archives.gov/.

După semnarea armistiţiului, preşedintele american Dwight Eisenhower a anunţat încheierea războiului într-un mesaj televizat, la scurt timp după ceremonia de semnare a documentului, subliniind public recunoştinţa Casei Albe faţă de efortul tuturor celor implicaţi, circa 1,8 milioane de americani care au participat în conflictul coreean şi a subliniat sacrificiul celor 36.576 de americani care au murit în lupte, conform https://www.history.com/ şi https://www.archives.gov/.

Conflictul, care s-a soldat cu moartea a aproape 2 milioane de oameni, din care 4/5 au fost civili, a restabilit Peninsula Coreea la status quo ante, potrivit lucrării ''History Of The Cold War From The Korean War To The Present''. Pentru prima dată în istoria sa SUA încheia un război fără să câştige, conform sursei citate anterior. Pacea în Asia avea să fie tulburată din nou, cincisprezece ani mai târziu, prin declanşarea unui conflict de proporţii, în Vietnam, care avea să implice iarăşi, direct şi indirect, statele care îşi disputau întâietatea în cursa războiului rece, Statele Unite şi Uniunea Sovietică. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Alexandru Cojocaru)

***Explicaţie foto din deschidere: Generalul american Mark W. Clark, comandant şef al Comandamentului Naţiunilor Unite, semnează armistiţiul care punea capăt luptelor dintre părţile implicate, 27 iulie 1953.

Sursa foto: www.koreanwaronline.com