Scriitorul japonez Kenzaburo Oe, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1994), a murit la vârsta de 88 de ani, a anunţat, la 13 martie 2023, editura Kodansha, potrivit AFP şi Reuters.

Oe "a murit de bătrâneţe în primele ore ale zilei de 3 martie", a precizat editura într-un comunicat, explicând că funeraliile sale au fost deja organizate de către familia sa.

Kenzaburo Oe a adus Japoniei al doilea Nobel pentru literatură prin cărţile sale despre pacifism şi despre fiul său cu dizabilităţi şi şi-a folosit faima pentru a protesta împotriva armelor nucleare.

***
Scriitorul Kenzaburo Oe, importantă personalitate a literaturii japoneze contemporane, s-a născut la 31 ianuarie 1935, la Ose, într-un mic sat aflat pe insula Shikoku, una din cele patru insule principale ce alcătuiesc arhipelagul nipon, notează www.nobelprize.org.

Timp de secole, strămoşii săi au locuit în acelaşi loc, fără să îşi dorească să plece pentru a locui în altă parte a insulei sau mai departe. Şi după ce Japonia s-a înscris pe drumul modernizării, după restauraţia Meiji, şi a devenit ceva obişnuit pentru tinerii locului să plece în oraşe mai mari şi importante, cei din neamul Oe au rămas în Ose-mura. Mai târziu, sătucul lor a fost anexat de oraşul care se dezvolta lângă el, pierzându-şi identitatea. Femeile din neam au fost cele care şi-au asumat de-a lungul vremii, rolul de povestitor, relatând evenimentele istorice ale regiunii, inclusiv a celor două răscoale care au avut loc înainte şi după restauraţia Meiji. Au spus poveşti care au fost mai aproape de legendă decât de istorie, pe care Oe le-a auzit încă din copilărie şi care au lăsat o amprentă de neşters asupra sa.

Cel de-Al Doilea Război Mondial a izbucnit pe când avea 6 ani. Tatăl său a murit în timpul operaţiunilor militare din Pacific, în 1944, şi în acelaşi an a pierdut-o şi pe bunica sa care îl învăţase arta oratoriei. La îndemnul mamei, a părăsit, în 1954, pe când avea 18 ani, satul natal pentru a merge la Tokyo. Anul următor s-a înscris la Universitate, pentru a studia literatura franceză. Aici, i-a fost profesor Kazuo Watanabe, specialist în opera scriitorului francez Francois Rabelais. "Sistemul de imagine al realismului grotesc" al lui Rabelais, folosind terminologia lui Mikhail Bakhtin, i-a oferit lui Oe instrumentele reevaluării în mod pozitiv şi complet a miturilor şi istoriei satului natal.

Ideile lui Watanabe cu privire la umanitate, la care a ajuns după studierea renaşterii franceze, l-au ajutat pe Oe să-şi modeleze concepţia fundamentală asupra societăţii şi a condiţiei umane. Un cititor avid al literaturii franceze şi americane contemporane, Oe a văzut condiţia socială a metropolelor în lumina operelor pe care le-a citit. Totuşi, el s-a străduit să reorganizeze, în lumina lui Rabelais şi a umanismului, gândurile sale despre ceea ce au transmis femeile satului, acele poveşti care au constituit fundamentul său.

Oe a început să scrie în 1957, dedicându-şi viaţa unor subiecte extrem de serioase, precum victimele bombei atomice de la Hiroshima, lupta locuitorilor din Okinawa, provocările pe care trebuie să le înfrunte persoanele cu handicap, disciplina vieţii de savant. Lucrările sale din 1957 şi de-a lungul anului 1958 - de la scurta poveste "The Catch" (tradusă şi "Prize Stock"), care i-a adus Premiul Akutagawa, la primul său roman, "Bud-Nipping, Lamb Shooting" (1958) - înfăţişează tragedia războiului care sfâşie viaţa idilică a tineretului rural. În "Lavish are the Dead" (1957), o poveste scurtă, şi în "The Youth Who Came Late" (1961), un roman, Oe a înfăţişat viaţa de student la Tokyo, oraş încă aflat sub umbrele întunecate ale ocupaţiei americane. Lucrările sale sunt influenţate mai puţin de literatura japoneză şi mai mult de cea europeană şi americană, de la Henry Miller la Jean-Paul Sartre, de la Blake la Camus.

"Munca unui scriitor este ca cea a unui clovn", spunea Oe, "un clovn care vorbeşte şi despre întristare", notează www.theparisreview.org. El îşi descrie majoritatea lucrărilor sale drept o extrapolare a subiectelor celor două romane: "A Personal Matter" (1964), care povesteşte încercarea unui tată de a înţelege trauma naşterii unui copil, al său, cu handicap, şi "The Silent Cry" (1967), care descrie ciocnirea dintre viaţa satului şi cultura modernă într-o Japonie, post-război.

Prima categorie include romane şi povestiri, precum "Aghwee the Sky Monster" (1964), "Teach Us to Outgrow Our Madness" (1969), un roman în două volume, care înfăţişează cu durere atât încercările încărcate de agonie, cât şi greşelile pe care le experimentează în viaţa sa, alături de copilul său, şi urmărirea tatălui pe care l-a pierdut în timpul războiului; "The Pinch Runner Memorandum" (1976), "Rouse Up O Young Men of the New Age!" (1986) şi "A Quiet Life" (1990). Acestea au ca sursă experienţa personală a lui Oe privind naşterea lui Hikari. Cea de-a doua categorie include, pe lângă "The Silent Cry" (1967), un roman care leagă miturile şi istoria satului din mijlocul pădurii cu epoca contemporană, "Nip the Buds, Shoot the Kids" (1958) şi "Somersault" (1999). Aceste lucrări explorează folclorul şi mitologia pe care Oe le-a auzit de la mama şi bunica sa, şi de obicei prezintă un narator care este obligat să îşi examineze propriile amăgiri, pe care le-a creat de dragul traiului în cadrul unei comunităţi.

În 1994, lui Kenzaburo Oe i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatură, motivaţia juriului fiind următoarea: "Kenzaburo Oe este un scriitor care, cu forţă poetică, a creat o lume imaginară, în care viaţa şi mitul se comprimă pentru a forma o imagine deconcertantă a situaţiei umane dificile de astăzi", potrivit www.nobelprize.org.

A refuzat, însă, cea mai înaltă distincţie a Japoniei, Ordinul Culturii, care reprezenta legătura cu trecutul imperial al ţării. Decizia l-a transformat într-un personaj naţional controversat, poziţie pe care a deţinut-o frecvent în viaţa sa de scriitor. O poveste timpurie, "Seventeen" (1961), a avut ca subiect asasinarea, în 1960, a unui lider al Partidului Socialist de către un student de dreapta, care s-a sinucis ulterior. Oe a primit atât ameninţări de la extremiştii de dreapta, care considerau că romanul dispreţuia moştenirea imperială, cât şi critici din partea intelectualilor de stânga şi a artiştilor care credeau că romanul apăra un terorist. De atunci, el a rămas în centrul atenţiei politice şi consideră activismul său ca făcând parte la fel de mult din opera vieţii sale ca şi literatura.

I-au mai fost acordate Premiul literar "Shinchosha" (1964), Premiul "Jun'ichiro Tanizaki" (1967), Premiul Noma (1973), Premiul "Jiro Osaragi" (1983), Premiul Europalia (1989), potrivit https://groveatlantic.com/.

Când Hikari s-a născut în 1963, la trei ani după căsătoria cu Yukari, Oe deja publicase atât romane cât şi povestiri mult apreciate. Criticii l-au apreciat ca fiind cel mai important tânăr scriitor de la Yukio Mishima. De cealaltă parte, însă, criticul literar Takashi Tachibana a spus "că fără Hikari nu ar fi existat literatura lui Oe". Hikari a fost diagnosticat la naştere cu grave leziuni cerebrale. După o operaţie lungă şi riscantă, doctorii i-au spus lui Oe că Hikari va suferi un grav handicap. Oe a ştiut în acel moment că al său copil va fi ostracizat - era considerat ruşinos chiar să scoată un copil cu handicap în public - dar el şi soţia sa au îmbrăţişat noua lor viaţă.

Numele Hikari înseamnă "uşor". În copilărie, Hikari vorbea rar şi părea să nu înţeleagă când familia lui încerca să comunice cu el. Părinţii săi îi puneau adesea înregistrări cu cântecul păsărilor, dar şi compoziţii semnate de Mozart şi Chopin, pentru a-l calma şi a-l ajuta să doarmă. Apoi, când avea şase ani, Hikari a rostit o propoziţie completă. În timp ce se plimba cu Oe, băiatul a auzit strigătul unei păsări şi a spus, corect: "Este un cristei de baltă!". Astăzi, Hikari este cel mai cunoscut compozitor savant din Japonia. El poate recunoaşte şi îşi poate aminti orice piesă muzicală pe care a auzit-o şi, totodată, să o transcrie din memorie. El poate identifica, de asemenea, orice lucrare a lui Mozart, după ce a auzit doar câteva măsuri şi le-a potrivit cu numărul Köchel corect. Primul său CD, "Music of Hikari Oe", a înregistrat recorduri de vânzări, în Japonia, la categoria muzică clasică.

Alte lucrări: "Hiroshima Notes" (1965), "My Deluged Soul" (1973); "Letters to My Sweet Bygone Years" (1987); "M/T and the Wonders of the Forest" (1986); "An Echo of Heaven" (1989); trilogia "The Flaming Green Tree", formată din: "Until the 'Savior' Gets Socked" (1993), "Vacillating" (1994) şi "On The Great Day" (1995); "A Healing Family" (1995), roman care sărbătoreşte micile victorii ale familiei Oe; "The Changeling" (2000); "Death by Water" (2009).

Kenzaburo Oe a anunţat că, odată cu finalizarea trilogiei amintite mai sus, va intra într-o nouă etapă de studiu a vieţii sale, în care va încerca o nouă formă de literatură.

Scriitorul a locuit, în ultima perioadă, la Tokyo, alături de soţia sa, Yukari, şi fiul său, Hikari. El a mai avut o fiică, Natsumiko şi un fiu, Sakurao. AGERPRES/(Documentare: Irina Andreea Cristea, editor: Roxana Losneanu, editor online: Gabriela Badea)