Celebrul tenor Enrico Caruso (născut Errico Caruso), care şi-a câştigat popularitatea în primii 20 de ani ai secolului XX, este unul dintre pionierii muzicii înregistrate, realizând prima sa înregistrare la 11 aprilie 1902, într-un apartament de hotel din Milano, Italia.

Pe parcursul următorilor 19 ani, a mai făcut 488 de înregistrări, aproape toate pentru casa de discuri Victor. A câştigat mai mult de două milioane de dolari numai din înregistrări, iar compania aproape de două ori mai mult, potrivit www.musicianguide.com. Caruso a fost primul muzician din istorie care a făcut înregistrări şi care a vândut peste un milion de discuri cu înregistrarea sa din 1902, "Vesti le gubba" din "I Pagliacci" ("Clovni") al lui Ruggero Leoncavallo.

S-a născut, la 25 februarie 1873, la Napoli, ca fiu al unui mecanic de locomotivă, Marcellino, şi al Annei (Baldini). După terminarea şcolii primare, a lucrat ca mecanic în diverse ateliere napoletane, potrivit biografieonline.it.

În 1891, Caruso a început lecţiile de canto cu Guglielmo Vergine, cel mai bun maestru de canto din Napoli, până în 1894, potrivit www.allmusic.com. Acesta, însă, nu şi-a pus prea multe speranţe în capacitatea cântăreţului de a deveni un profesionist, primele eforturi ale lui Caruso nefiind promiţătoare.

La 15 martie 1895, Caruso şi-a făcut debutul profesional în "L'Amico Francesco", a compozitorului amator Domenico Morelli, la "Teatro Nuovo", din Napoli, iar ucenicia sa s-a desfăşurat în mici teatre italiene, cântând o varietate de roluri, potrivit biography.yourdictionary.com. După o primire, însă, neprietenoasă a spectacolului său la Napoli, Caruso a promis că nu va mai cânta niciodată în Napoli şi s-a ţinut de cuvânt. Apoi, între 1896-1897, a studiat cu Vincenzo Lombardi, realizând progrese constante, rafinând frumuseţea naturală a vocii sale.

După o perioadă de doi ani în circuitul din sudul Italiei, a participat la o audiţie pentru Giacomo Puccini în vara anului 1897, care căuta un tenor pentru un spectacol cu "La Boheme", la Livorno. Puccini a fost impresionat de gama şi tonul vocii tânărului Caruso, rostind celebra întrebare "Chi ti ha mandato da me? Il Dio?" ("Cine te-a trimis la mine? Dumnezeu?"), potrivit ilovs.ru/it/mir-muzhchiny.

Primele sale interpretări importante au fost în operele "Il Voto", compuse de Umberto Giordano, la 10 noiembrie 1897 şi în "L'Arlesiana" de Francesco Cilea, la 27 noiembrie 1897, la "Teatro Lirico di Milano". Sezonul următor Caruso a început cu un rol în "Fedora", compusă de Umberto Giordano, şi a înregistrat un succes electrizant. A mai interpretat pe aceeaşi scenă la 17 noiembrie 1898.

Angajamentele de la Sankt Petersburg, Moscova, Buenos Aires şi Bologna au fost încununate de o invitaţie de a cânta la "La Scala", din Milano, potrivit www.famoussingers.org

Idolatrizat în toate centrele lirice, strălucitul tenor napoletan a fost subiectul unei publicităţi aproape fără precedent. La Berlin şi Viena au fost sărbătorite "nopţile Caruso", iar în Mexico City a primit 15.000 de dolari pentru o singură reprezentaţie. La apogeul carierei sale, onorariile pentru spectacolele sale depăşeau 500.000 de dolari pe an. Cea mai veche dintre cele aproape 250 de înregistrări ale sale datează din 1902, iar venitul său anual numai din această sursă ajungea la 115.000 de dolari, potrivit biography.yourdictionary.com.

"O'Sole Mio" este cântecul care a intrat în istorie, prin interpretarea lui Caruso, şi a devenit în scurt timp unul dintre simbolurile culturale ale Italiei. A contribuit la popularizarea a numeroase cântece napoletane în străinătate, printre care: "Torna a Surriento", "Maria Mari", "Marechiaro", "A vucchella, Pecché?", "Core 'ngrato", "Mamma mia che vo sape", potrivit www.napolifans.it

După triumfurile alături de soprana Nellie Melba în "La Boheme" la Monte Carlo şi "Rigoletto" la Londra în 1902, a plecat la New York, unde şi-a făcut debutul la Metropolitan Opera, în rolul Ducelui de Mantova, în "Rigoletto", al lui Giuseppe Verdi, în noiembrie 1903. A cântat în următoarele optsprezece sezoane, având 607 apariţii în 37 producţii diferite de operă, potrivit www.imdb.com. Ultima reprezentaţie a lui Caruso a fost în ajunul Crăciunului, 1920, interpretând Eleazar în 'La Juive' a lui Halevy.

A cântat în franceză, spaniolă, engleză, italiană şi latină, interpretând opere ale compozitorilor Leoncavallo, Mascagni, Puccini. Legendara sa înregistrare, din 1904, "Una furtiva lagrima", de Gaetano Donizetti, este folosită pe multe coloane sonore de film.

Printre numeroasele onoruri primite de Caruso se numără: Ordinul Coroanei Italiei, Legiunea de Onoare Franceză şi Ordinul Vulturul Coroanei Prusiei. Artistul era total lipsit de gelozii profesionale. Generozitatea sa caldă l-a făcut să fie iubit cu adevărat de asociaţii săi şi de public în general, potrivit biography.yourdictionary.com. A fost distins cu o stea pe Walk of Fame la Hollywood, California.

A avut doi fii cu cântăreaţa de operă Ada Giacchetti. În 1918, s-a căsătorit cu o americană, cu care a avut o fiică. Soţia sa, Dorothy, a scris două biografii ale lui Caruso, publicate în 1928 şi 1945. Spre sfârşitul anului 1920, după ce acesta s-a întors dintr-un lung turneu de concerte în America de Nord, a trecut prin câteva probleme de sănătate. După accidentul suferit în timpul piesei "Samson şi Dalila", de la 3 decembrie 1920, starea sănătate s-a agravat. A contractat pneumonie şi a dezvoltat complicaţii. După o serie de operaţii nereuşite, Enrico Caruso a murit la 2 august 1921 şi a fost înmormântat la Napoli cu cea mai mare veneraţie.

Sursa foto: amalfinotizie.it 

Cel mai important film despre Enrico Caruso este "Enrico Caruso, legenda unei voci" (1951), regizat de Giacomo Gentilomo, producţia concentrându-se asupra biografiei artistului.

Vocea sa excepţională, caldă şi seducătoare, de o extraordinară forţă emoţională, a cucerit treptat publicul de pretutindeni, Caruso fiind socotit unul dintre cei mai mari tenori ai lumii şi un excelent actor, la vremea respectivă. A cântat pe scenele celor mai importante opere din lumea întreagă: la Scala din Milano, la Royal Opera House din Londra, la Teatrul Colon din Buenos Aires. La peste 100 de ani de la dispariţia sa, Enrico Caruso este un punct de referinţă pentru tenorii din întreaga lume. Faima lui dăinuie peste ani, datorită numeroaselor înregistrări preluate şi prelucrate de tehnica de vârf actuală. A fost primul cântăreţ de operă care a umplut stadioane şi a devenit popular în rândul maselor. AGERPRES/(Documentare - Daniela Dumitrescu, editor: Roxana Losneanu, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto din deschidere: napolifans.it