Supranumit uneori "violonistul diavolului", prin prisma dexterităţii şi a flexibilităţii aproape inumane, Niccolo Paganini este considerat unul din cei mai importanţi virtuozi ai viorii din toate timpurile.

Niccolo Paganini s-a născut la Genova, Italia, la 27 octombrie 1782. A început să studieze mandolina la vârsta de cinci ani, ajutat de tatăl său, Antonio Paganini, iar la şapte ani, vioara cu fratele său, Carlo. Observându-i progresele, tatăl l-a încredinţat spre formare violoniştilor Giovanni Cervetto şi Francesco Gnecco, apoi, în jurul vârstei de zece ani, maestrului Giacomo Costa, descendent al unei vechi dinastii de muzicieni din secolul al XVI-lea, potrivit site-ului www.musicologie.org.

Prima sa apariţie în public a avut loc la 26 mai 1794, la biserica San Filippo Neri. Din acest an, începe să susţină reprezentaţii în biserici locale şi saloane private. În acea perioadă, compune "Carmagnola", lucrare ce conţine variaţiuni ale cântecul revoluţionar francez "La Carmagnole". La 31 iulie 1795, a interpretat pentru prima oară această creaţie la Teatrul "Sant Agostino" din Genova. În urma succesului repurtat a primit sprijinul marchizului Gian Carlo di Negro, protector al artelor şi artiştilor.

Invazia napoleoniană în Italia, la sfârşitul anilor 1790, a dus la blocarea porturilor şi l-a determinat pe tatăl artistului să plece la Livorno pentru a-şi găsi de muncă. În aceste împrejurări, Antonio Paganini organizează cu succes, cu ajutorul consulului Angliei, Archibald Mas Neil, concerte pentru fiul său. Au urmat turnee la Milano, Bologna şi Pisa.

În 1801, tânărul muzician s-a stabilit în oraşul Lucca, unde a avut succes şi a început să-şi afirme stilul său mai puţin obişnuit, datorat atât interpretării la vioară, cât şi atitudinii scenice. În 1805, era remunerat pentru "vioara întâi în orchestra Republicii, în care cânta şi fratele său Carlo", conform biografiei publicate pe site-ul www.musicologie.org.

Odată cu sosirea prinţesei Elisa Bonaparte Baciocchi, sora lui Napoleon, la conducerea oraşului Luca, în 1805, viaţa muzicală trece printr-o reorganizare: cele două mari orchestre au fost dizolvate şi înlocuite de o orchestră de cameră. Paganini a fost reţinut ca violonist secund şi apoi a devenit solist al curţii, în 1807, potrivit rubricii "Legendary Violonists", publicată pe pagina www.thirteen.org.

În această perioadă, şi-a cultivat latura de compoziţie, lucrând la prima operă importantă pentru vioară şi orchestră, "Napoléon" (Sonata Napoleone), dedicată aniversării împăratului, utilizând un acord special - "scordatura".

Din 1809, a renunţat la activitatea la curte şi a devenit artist independent. Întreprinde un turneu în Italia şi se bucură de un imens succes, deşi este criticat pentru maniera liberă de interpretare faţă de partiturile originale. Triumfă la Scala din Milano, sub bagheta dirijorului Alessandro Rolla. În 1827, a fost decorat cavaler al Ordinului Pintenul de Aur (Ordine dello Speron d'Oro) de către Papa Leon al XII-lea.

În 1828, violonistul de 45 de ani a avut prima reprezentaţie în calitate de muzician profesionist în afara Italiei, notează www.classicfm.com. Astfel, în martie 1828, Niccolo Paganini părăsea Milano pentru un turneu de şase ani şi jumătate ce începea la Viena şi se termina la Paris, în septembrie 1834, conform www.paganini.com. Audienţa vieneză a fost atât de încântată încât Niccolo Paganini a primit imediat medalia ''St. Salvatore'' şi titlul de ''virtuoz cu merite deosebite''.

Din august 1828 până în februarie 1831, a vizitat 40 de oraşe din Germania, Boemia şi Polonia. Concertele susţinute la Viena, Paris şi Londra au primit nenumărate aprecieri, iar reprezentaţiile din 1832 în Anglia şi Scoţia l-au îmbogăţit. S-a stabilit la Paris, unde l-a însărcinat pe compozitorul Hector Berlioz să scrie simfonia "Harold en Italie", după achiziţia unei viori Stradivarius.

Geniul lui Paganini ca violonist umbreşte activitatea sa de compozitor. Interpretarea pasajelor tandre într-un mod atât de sensibil impresiona până la lacrimi audienţa. Totodată, putea cânta cu forţă şi velocitate. A scris mare parte din compoziţii pentru propriile concerte, o muzică atât de dificilă încât s-a spus că ar fi intrat într-un "pact cu diavolul", evidenţiază www.paganini.com.

Între 1801 şi 1817, a compus în etape "24 Capricci" ("24 Capricii pentru vioară solo"). Publicată în 1820, "24 Capricii pentru vioară solo" se numără printre cele mai dificile lucrări pentru vioară scrise vreodată. A mai lansat şi alte provocări pentru muzicieni cu cele 12 sonate pentru vioară şi chitară, şase concerte pentru vioară şi şase cvartete pentru vioară, violă, violoncel şi chitară.

Aşa cum evidenţiază biografia publicată pe pagina www.thirteen.org, reuşitele artistice ale lui Paganini au intrat în declin din 1834. Cu o sănătate şubredă, a reuşit totuşi să-şi menţină faima şi averea considerabilă. A continuat să susţină concerte sporadice, dar şi-a petrecut ultimii ani mai mult în locuinţa din Parma, vizitând ocazional Parisul.

Potrivit lucrării ''Creativity and Disease. How illness affects literature, art and music'' (Philip Sandblom, 2000), care explorează conexiunile dintre boală, creativitate şi artă, puţine genii au trecut prin agonii atât de favorabile precum Paganini. Acest lucru i-a permis lui Paganini uimitoarele interpretări. ''Încheietura mâinii sale era atât de flexibilă încât putea să o mişte şi să o răsucească în toate direcţiile'' - notează autorul lucrării.

În 1824, s-a îndrăgostit de soprana Antonia Bianchi, care lucra la Teatrul "San Samuele" din Veneţia, iar în 1825, s-a născut fiul lor Achille Ciro Alessandro. Deşi nu s-au căsătorit, cei doi l-au însoţit pe Paganini în turneele sale, aşa cum arăta o scrisoare adresată de muzician prietenului său, Carlo Carli.

Pasionat de jocurile de noroc, a încercat fără succes să deschidă un cazino la Paris în 1838. Mai târziu, s-a mutat la Marsilia şi apoi la Nisa, unde s-a stins din viaţă la 27 mai 1840, conform https://paganini.com. AGERPRES/ (Documentare - Roxana Losneanu, editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Andreea Preda)

Sursa foto: biography.com