În conformitate cu prevederile Constituţiei britanice, un suveran succede la tronul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în momentul în care predecesorul său încetează din viaţă, chiar înainte să fie aclamat de popor, fără să existe ''interregnum'' (interval între domnii), potrivit agenţiei Reuters şi portalului oficial al Casei Regale britanice https://www.royal.uk/.

Noul monarh este proclamat rege sau regină de un organism special denumit Consiliul de Succesiune, la care sunt convocaţi membrii Consiliului Privat - grup de câteva sute de consilieri regali inclusiv membri ai cabinetului. Sesiunea Consiliului Privat, în format complet, este convocată doar atunci când are loc succesiunea unui nou suveran sau când monarhul anunţă intenţia de a se căsători, eveniment de o însemnătate aparte ţinându-se cont de regulile ereditare ale monarhiei regale britanice.

Invitaţi să ia parte la Consiliul de Succesiune, care proclamă un nou suveran, sunt, de asemenea, şi Lorzii Spirituali şi Temporali (fiind vorba de arhiepiscopii Bisericii Angliei care stau în Camera Lorzilor) şi înalţii comisari din naţiunile Commonwealth-ului.

Încoronarea suveranului, de drept o procedură de ratificare formală, urmează succesiunii după o perioadă de doliu. Regina Elisabeta a II-a urcase pe tronul britanic în iunie 1953, la 16 luni după moartea regelui George VI.

Încoronarea se desfăşoară la Westminster Abbey din Londra cu participarea politicienilor, figurilor eminente publice şi a reprezentanţilor din state de pe mapamond. Suveranul domneşte în conformitate cu prevederile ''Act of Settlement'' (1701) care stabileşte cadrul succesiunii, potrivit căruia doar protestanţii descendenţi ai nepoatei regelui James I al Angliei (Prinţesa Sofia de Hanovra) pot accede la tronul britanic.

Până la adoptarea noii legi în 2013, căsătoria cu un romano-catolic interzicea unei figuri regale să aibă dreptul în linia de succesiune la tronul britanic. Totuşi, un catolic nu poate deveni monarh al Regatului Unit. De asemenea, prin legea adoptată în 2013 a fost îndepărtată şi condiţia referitoare la întâietatea la tron pentru urmaşii de linie masculină. Astfel, orice născut regal, începând din 28 octombrie 2011, nu poate să fie discriminat în funcţie de sex privind succesiunea la tronul britanic. Cu excepţia regelui William III şi a reginei Mary, care au domnit împreună, fiind un caz unic, monarhul domneşte singur. Soţiile primesc rangul şi statutul soţilor lor încoronaţi, în timp ce soţul consort al reginei nu are drept automat la un titlu.

Dacă noul suveran este minor, este nominalizat un regent care desfăşoară atribuţiile oficiale până când regele sau regina ajunge la maturitate pentru a putea prelua pe deplin tronul.

În chip tradiţional, suveranul personifică statul, pe care el sau ea îl conduce, şi simbolizează o legătură strânsă între statele care compun Regatul Unit. Potrivit prevederilor legale în vigoare, suveranul este şef al puterii executive, parte integrală din puterea legislativă, şeful sistemului judiciar, comandantul suprem al forţelor armate şi guvernator suprem al Bisericii Angliei. Concret însă, regele sau regina conduce prin voinţa parlamentului şi aprobă automat deciziile guvernului. Monarhul poate convoca sau suspenda parlamentul, invită liderul partidului politic care a câştigat alegerile să fie prim ministru şi să formeze noul cabinet.

Suveranul britanic este, deopotrivă, conducătorul Commonwealth care îşi are originea din imperiul britanic şi este şeful statului pentru alte 14 ţări. Formula de adresare către suveranul britanic este ''Maiestatea Voastră''.

Monarhia este cea mai veche instituţie laică în Marea Britanie, familia regală având descendenţa de la William Cuceritorul în 1066 şi chiar până la Egbert de Wessex, recunoscut drept primul rege al englezilor, în anul 829. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Irina Giurgiu)