Scriitor şi bibliolog, Emanoil Bucuţa (Emanoil Popescu) s-a născut la 27 iunie 1887, în localitatea Bolintin-Deal din judeţul Giurgiu, potrivit "Dicţionarului scriitorilor români" (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995).

A învăţat la Bucureşti, unde a absolvit Liceul "Sf. Sava" (1907) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia de limbă şi literatură germană (1911). A studiat, apoi, doar un an la Berlin (1912-1913), pentru doctorat, însă a renunţat din lipsă de mijloace materiale, arată "Dicţionarului scriitorilor români" (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995) şi "Dicţionarul general al literaturii române" (Editura Univers Enciclopedic, 2004).

Revenit în ţară, a început o carieră de funcţionar în zona educaţiei şi managementului social şi cultural, devenind un animator activ al vieţii culturale interbelice.

A fost director în Ministerul Muncii (1922), la Fundaţia Culturală (1925) şi la Casa Şcoalelor (1931-1944); secretar general în Ministerul Cultelor şi Artelor (1932-1933).

Debutul său se situează în 1903, când i-a apărut schiţa "Lunaticii" în "Universul ilustrat".

În 1910 a redactat publicaţia "Antialcoolul", din 1919 a scris la "Ideea europeană", din 1921, la "Gândirea", unde a fost redactor-prim, iar din 1924, la "Buletinul cărţii". A fost redactor-şef la "Graiul românesc" (1927-1929), redactor la "Căminul cultural" şi a editat, în condiţii grafice exemplare, revista enciclopedică "Boabe de grâu" (1930-1935) - aceasta din urmă fondată de el. Concomitent, a colaborat cu versuri, proză articole, eseuri, traduceri la "Viaţa românească", "Drum drept", "Convorbiri literare", "Luceafărul", "Lamura", "Cugetul românesc", "Ramuri", "Universul", "Rampa", "Vremea", "Adevărul", "Timocul", "Gând românesc", "România", "Revista Fundaţiilor Regale", "Universul literar", "Transilvania", "Analele Academiei Române" ş.a. Semnează şi Emanoil Popescu, Ion Ordeanu, Ion Ordean sau cu iniţiale.

A debutat editorial cu volumul de versuri "Florile inimii" (1920) (este unica lui carte de versuri), G. Călinescu remarcând că "e întâiul intimist în sensul propriu al cuvântului, un poet care-şi cântă micul univers casnic".

Au urmat povestirile din "Legătura roşie" (1925).

Primul şi cel mai cunoscut roman al său, "Fuga lui Şefki" (1927), este considerat drept capodopera scriitorului (Premiul Societăţii Scriitorilor Români, 1928). Romanele care au urmat - "Maica Domnului de la mare" (1930), "Capra neagră" (1938) - nu au mai reuşit să întrunească aceleaşi aprecieri ale criticii.

A mai semnat volume de eseuri şi publicistică despre "pământ şi oameni de la noi" ori "din alte părţi", despre "arta cărţii şi arte plastice", "cultură socială": "Crescătorul de şoimi" (1928) şi "Pietre de vad" (4 vol., 1937-1944).

A lăsat, în manuscris, un jurnal masiv ("Mozaic"), pe care l-a început în timpul studiilor de la Berlin, dar şi traduceri: Okakura Kakuzo, "Cartea ceaiului" (1926), versuri în antologia Goethe, "Versuri în româneşte" (1932), un volum de "Basme ruseşti" (1946).

Bazat pe pregătirea sa în domeniul etnologiei, făcută atât la Berlin, unde a urmat un curs de etnografie, cât şi în ţară, unde a participat la cercetările etnografice organizate de Institutul Social Român, a întocmit o importantă monografie: "Românii dintre Vidin şi Timoc" (1923), menţionează volumul "Membrii Academiei Române / 1966-2003" (Editura Enciclopedică / Editura Academiei Române, 2003).

A fost membru al Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA), al Societăţii Române de Geografie, al Asociaţiei "Hanul Drumeţilor", al Societăţii Etnografice Române, al Societăţii "Graiul românesc", al Asociaţiei "Les Amis de la France" etc. În calitate de secretar al secţiei româneşti, a participat, în perioada 1927-1933, la congresele PEN-Clubului. Din 1928 este membru al Societăţii Scriitorilor Români. La 31 mai 1941, devine membru corespondent al Academiei Române.

A încetat din viaţă la 7 octombrie 1946. AGERPRES/(Documentare - Doina Lecea, editor: Liviu Tatu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.ziuaconstanta.ro