Criticul, istoricul literar şi prozatorul Eugen Lovinescu s-a născut la 31 octombrie 1881, la Fălticeni, judeţul Suceava fiind al patrulea din cei şapte copii ai profesorului de istorie Vasile T. Lovinescu (pe numele adevărat Teodorescu), potrivit ''Dicţionarului General al Literaturii Române'' (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).

A urmat şcoala gimnazială ''Alecu Donici'' din localitatea natală (1892-1896), unde tatăl său era director şi unde a fost coleg cu Mihail Sadoveanu. A urmat cursurile liceale la Iaşi (1896-1899), avându-i ca profesori pe Aron Densuşianu, J.B. Hétrat, Simion Mehedinţi, M. Pompiliu, potrivit ''Dicţionarului de literatură română'' (Editura Univers, Bucureşti, 1979).

În 1899, s-a înscris la Facultatea de Litere din Iaşi, transferându-se, la scurt timp, la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, secţia de limbi clasice, pe care a absolvit-o în 1903, cu licenţa ''O chestiune de sintaxă latină''. Aici a audiat cursurile lui Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Ovid Densuşianu şi Nicolae Iorga. I-a avut printre colegi pe Panait Cerna, Ion Petrovici, D. Caracostea.

A debutat în 1904 în suplimentul literar al ziarului "Adevărul", făcându-se apoi cunoscut prin foiletoanele publicate în "Epoca" (1904-1906) - adunate ulterior în volumul "Paşi pe nisip" (I-II, 1906).

În 1906, a plecat în Franţa, la Sorbona, pentru doctorat în litere, pe care l-a obţinut în 1909, cu teza ''Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire'' şi teza complementară ''Les Voyageurs français en Grece au XIX-e siecle'', ambele publicate în 1909, una prefaţată de Emile Faguet, cealaltă de Gustave Fougeres.

Reîntors în ţară, în octombrie 1910, a predat la mai multe licee bucureştene - ''Matei Basarab'', ''Spiru Haret'', iar din 1928, la ''Mihai Viteazul'', de unde în 1938 s-a pensionat din motive de sănătate. Docent la Facultatea de Litere din Bucureşti, a ţinut aici un discurs despre Costache Negruzzi.

În anii Primului Război Mondial a scris numeroase articole politice, apărute în Flacăra", "Lectura pentru toţi", "Naţionalul", "Românul", grupate apoi în volumele "Pagini de război" (1918) şi "În cumpăna vremii" (1919). A editat magazinul ilustrat "Lectura pentru toţi" (1918-1920) şi revista ce avea să impună o nouă direcţie în literatura postbelică - "Sburătorul" (1919-1922; serie nouă, 1926-1927), patronând, până la sfârşitul vieţii, şi cenaclul cu acelaşi nume.

De-a lungul timpului a colaborat la diverse publicaţii ale vremii: ''Convorbiri critice'', ''Viaţa românească'', ''Convorbiri literare'', ''Falanga'', ''Viitorul'', ''Cele trei Crişuri'', ''Noua revistă română'', ''Românul'' (Arad), ''Flacăra'', ''Rampa'', ''Adevărul'', ''Naţionalul'', ''Adevărul literar şi artistic'', ''Mişcarea literară'', ''Cuvântul liber'', ''Săptămâna muncii intelectuale şi artistice'', ''Revista Fundaţiilor Regale'', ''Capitala'', ''Vremea'', ''Viaţa'', ''Timpul'', ''Kalende'', ş.a, potrivit ''Dicţionarului General al Literaturii Române'' (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).

Criticul Eugen Lovinescu şi-a sistematizat ideile în foiletoanele apărute în "Sburătorul", fixând o nouă doctrină, pe care a numit-o "modernism", teorie expusă în prima şi cea mai controversată lucrare a sa de sinteză: "Istoria civilizaţiei române moderne" (I-III, 1924-1925). O altă sinteză este "Istoria literaturii române contemporane" (I-VI, 1926-1929), în care a formulat o nouă teorie - "Mutaţia valorilor estetice" (în volumul VI). Autorii şi portretele critice din "Critice", precum şi din "Istoria civilizaţiei române moderne" şi "Istoria literaturii române contemporane" sunt reluate şi îmbogăţite, sub latura morală, în "Memorii" (I-III, 1930-1937) şi "Aqua Forte" (1941).

A scris peste 60 de volume de critică, istoriografie literară, proză, traduceri. Ca istoric literar, a lăsat multe lucrări de valoare, pe lângă monografiile "Gr. Alexandrescu" (1910), "C. Negruzzi" (1913), "Gh. Asachi" (1921), cele mai importante fiind: "Titu Maiorescu" (I-II, 1940), "Petre Carp" (1941), "Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică" (1943), "Titu Maiorescu şi contemporanii lui" (I-II, apărute postum, în 1943-1944), precum şi "Antologia ideologiei junimiste" (1942). A mai scris şi două romane despre Mihai Eminescu ("Mite", 1934; "Bălăuca", 1935), nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub diferite titluri ("Aripa morţii", "Comedia dragostei", "Lulu", "Viaţă dublă"), teatru (drama în trei acte "De peste prag", 1906), traduceri din operele lui Homer, Tacit, Vergiliu.

A murit la 16 iulie 1943, la Bucureşti. La 10 septembrie 1991 a devenit membru titular post-mortem al Academiei Române. AGERPRES/ (Documentare - Cerasela Bădiţă, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: saladelecturafocsani