Tudor Vladimirescu, care în general s-a ferit să adopte o poziţie ostilă Porţii, a căutat să dezvolte contactele cu reprezentanţii dunăreni ai puterii suzerane. Generalul austriac Schustekh, ca şi aghiotantul slugerului Tudor, confirmă intensa "corespondenţă" dintre Vladimirescu şi paşalele dunărene. Potrivit unor surse, ar fi avut loc chiar şi un schimb de daruri între conducătorul revoluţiei şi paşa de Silistra. Tratative au avut loc şi cu paşa de Giurgiu prin cavasul acestuia Nuri Aga şi prin căminarul Alecu Aslanoglu. Este evident faptul că negocierile au dus la o întârziere a invaziei militare, arată lucrarea "Istoria românilor" (vol. VII, tom I, Editura Univers Enciclopedic, 2004)

În luna mai, Poarta a decis să treacă la acţiuni represive în Principate. Paşa de Brăila a început operaţiile sale spre Galaţi, îndreptându-se apoi spre Iaşi, iar în Ţara Românească au pătruns oştile otomane din Silistra, Giurgiu şi Vidin, ca şi de la Ada-Kaleh, Lom şi Rahova, comanda supremă fiind deţinută de Hagi Ahmed Gheghen, locţiitorul seraskierului de Silistra. Înaintarea otomană a fost însă lentă, datorită în parte şi negocierilor ce se purtau atât cu slugerul Tudor, cât şi cu fruntaşul eterist bimbaşa Sava.

În acelaşi timp, tensiunea dintre Vladimirescu şi Ipsilanti s-a accentuat, primul căutând să împiedice atât instalarea eteriştilor în mănăstirile dinspre munţi, cât şi noile recrutări întreprinse de aceştia. A fost menţinut, în continuare, contactul dintre cei doi conducători. A mai existat şi intenţia unei rezistenţe comune antiotomane a slugerului Tudor şi a bimbaşei Sava, dar cel de-al doilea s-a retras până la urmă la Plumbuita şi Mărcuţa pentru a se îndrepta apoi spre direcţia Târgovişte.

Realist, Tudor Vladimirescu şi-a dat seama că angajând singur o luptă în regiunea Bucureştilor, nu avea sorţi de izbândă. A refuzat să părăsească capitala până în ultimul moment posibil, aflându-se în situaţia de a realiza planul de retragere, pe care-l avusese în vedere încă de la începutul revoluţiei şi care acum se impunea a fi înfăptuit. "Eu trec peste Olt, cu toată Adunarea norodului, ca să mă întăresc în mănăstirile ce le-am umplut cu zaherele şi cu panduri şi nădăjduiesc...să mă ţin acolo multă vreme, ca în nişte cetăţi, până când îi vom sili pe turci să dea ţării drepturile şi privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine, de la Înalta Poartă". Hotărârea de retragere a fost luată, pe de o parte, deoarece armata otomană se apropia efectiv de Capitală şi raportul de forţe era inegal, iar, pe de alta, datorită faptului că negocierile continuând, Vladimirescu voia să evite o ciocnire prematură. Potrivit lui Liprandi, Nuri Aga a venit de la Dudeşti la Tudor Vladimirescu, în mai multe rânduri pentru a-l convinge să acţioneze contra eteriştilor, ceea ce el a refuzat, angajându-se în schimb să se retragă din oraş şi să adopte o atitudine de neutralitate faţă de conflictul dintre otomani şi eterişti.

În aceste împrejurări, pentru că nu se putea bizui pe o cooperare cu sorţi de izbândă cu oastea eteristă şi în condiţiile lipsei unui ajutor militar din partea Rusiei, nevrând nici să rupă tratativele cu Poarta, Vladimirescu, după ce a eliberat pe boieri, fiind însoţiţi de o gardă spre Transilvania, în ziua de 15/27 mai, a ieşit cu "Adunarea norodului" din Bucureşti, îndreptându-se spre Oltenia, pe linia de comunicaţie Bucureşti-Piteşti-Râmnicu Vâlcea.

Forţele de care dispunea acum slugerul cuprindeau 5.000 de panduri (în parte ţărani clăcaşi alăturaţi acestora), în majoritate pedeştri şi 1.000 de arnăuţi călări; de asemenea, ducea cu el şase tunuri. Executând marşul în deplină ordine şi făcând şi unele exerciţii tactice, oastea s-a îndreptat spre Goleşti, unde unităţi eteriste comandate de Nicolae Ipsilanti şi de Iordache Olimpiotul i-au barat drumul, încercând să-i oprească retragerea.

În 18/30 mai, între cele două părţi au avut loc tratative, care au adus la o aparentă pace. Dar comandirul pandurilor a refuzat să se angajeze într-o acţiune de înfruntare ofensivă a otomanilor, fiind de acord să lupte cu ei doar dacă aveau să-l atace. Conducerea Eteriei, aflată într-o stare de panică, voia să îl înlăture pe Vladimirescu, o dată pentru refuzul său de a acţiona în colaborare ofensivă împotriva forţelor otomane şi de teama eventualei sale alăturări turcilor, şi a doua oară, pentru oastea pandurilor, pe care o doreau în subordine.

În vreme ce, aşteptând trupele de panduri ale lui Solomon ce urmau să sosească din Oltenia, Vladimirescu era la Goleşti, de unde putea supraveghea mişcările otomane şi, totodată, continua negocierile, conducerea Eteriei a recurs la complot. Au fost folosiţi unii dintre căpitanii săi, Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan, având ca motiv unele nemulţumiri existente din cauza disciplinei stricte pe care slugerul o impusese armatei sale.

Izolat de restul pandurilor, în turnul porţii de la Goleşti, prin unităţi subordonate complotiştilor, slugerul Tudor a fost ridicat de Iordache Olimpiotul în data de 21 mai/2 iunie, fiind acuzat şi de corespondenţă cu turcii. Iordache a arătat scrisorile adresate paşei de Silistra prin Borănescu şi Jianu şi alte scrisori trimise chiar de la Goleşti lui chehaia-bei. Tudor nu a tăgăduit că a trimis acele scrisori, dar a spus că va da socoteală de faptele sale când va trebui şi cui va fi în drept să i-o ceară. În acel moment, căpitanul Iordache a arătat căpitanilor şi pandurilor scrisorile lui Tudor, spunându-le că slugerul voia să-i dea pe mâna turcilor ca să-i omoare pe toţi. I-a întrebat, la sfârşit, pe cine vor comandir, pe slugerul Tudor Vladimirescu sau pe gospodarii Macedonschi şi Hagi Prodan. "Căpitanii şi pandurii, proşti şi supăraţi pe nechibzuita asprime a lui Tudor au început să strige toţi într-o glăsuire: Ba pe gospodar Macedonschi şi pe gospodar Hagi Prodan! Iar pe slugerul Tudor nu-l mai voim. Atunci căpitan Iordache, intrând la Tudor, i-a cerut armele. Tudor, văzându-se părăsit chiar de ai săi, a dat armele", potrivit celor consemnate de colonelul rus I.P. Liprandi amintit în lucrarea "Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821" (acad. Andrei Oţetea, Editura Ştiinţifică, 1971).

Înconjurat de arnăuţi, Tudor Vladimirescu a pornit spre Piteşti. A fost pus sub pază într-o cameră din casele lui Iancu Mavrodol, unde stătea şi Iordache. A doua zi, a fost urcat într-o căruţă de poştă, cu un arnăut înarmat, şi dus prin Câmpulung, la Târgovişte. Aici, a fost închis în vechea Mitropolie şi dat în paza lui Vasile Caravia. În loc să-l predea pe Tudor Vladimirescu divanului ţării spre a fi judecat, cum s-au angajat Iordache, Prodan şi Macedonschi în scris, Ipsilanti a format un tribunal din nişte boieri ce se numeau pământeni. "Dar de teamă ca pământenii să nu se răscoale şi să-l libereze, Ipsilanti a poruncit lui Caravia de l-au omorât noaptea în taină, pe malul iazului ce curge pe lângă oraş şi i-au aruncat cadavrul într-un puţ de lângă grădina Geartol", arată aceeaşi sursă. Astfel, în noaptea de 26 spre 27 mai/7 spre 8 iunie, Tudor Vladimirescu, comandirul pandurilor, în urma unui complot rapid, a fost ucis.

În tot acest timp, oastea sa era trecută sub comanda Eteriei, ceea dus la grabnica ei dezagregare, oastea otomană care se îndrepta spre Târgovişte a înfrânt cu uşurinţă pe eterişti la mănăstirea Nucet şi în pădurea Cornăţel. Ipsilanti a ordonat retragerea din Târgovişte spre Olt, grija sa principală fiind să-şi asigure refugierea în Transilvania. Eteriştii s-au îndreptat demoralizaţi spre Râmnicu Vâlcea, în timp ce bimbaşa Sava s-a alăturat otomanilor, ceea ce nu l-a ferit, câteva luni mai târziu, de execuţie. În Oltenia, pandurii au luptat încă din luna aprilie împotriva trupelor otomane, lupta cea mai importantă dându-se însă la 26 mai/7 iunie la Zăvideni. În zilele de 28 şi 29 mai/9 şi 10 iunie, cele câteva mii de panduri care încă nu se risipiseră din corpul principal al "Adunării norodului", după ce au forţat Oltul, au luptat vitejeşte şi cu succes cu un corp de oaste otoman dar, lipsiţi de muniţii (pe care le ridicaseră în cea mai mare parte eteriştii), ei au trebuit să se desprindă noaptea de adversar şi să se retragă, procesul de dezagregare desfăşurându-se apoi intens, ostaşii ţărani fiind în majoritate localnici. La 7/19 iunie, eteriştii au înfruntat acelaşi corp de oaste otoman, tot la Drăgăşani, suferind o dezastruoasă înfrângere, datorită în primul rând slăbiciunii comandantului lor, care, apoi, s-a refugiat în Transilvania.

Lupta de rezistenţă s-a mai prelungit încă timp de două luni. În preajma Iaşilor, pe malul Prutului, eteriştii s-au luptat puternic cu otomanii, iar la mănăstirea Secu a avut un sfârşit eroic atât unitatea lui Iordache Olimpiotul cât şi cea a lui Farmache. Deşi n-au mai existat o comandă unică şi niciun plan de acţiune unitar, forţa combativă a pandurilor a fost evidenţiată prin rezistenţa de la mănăstirea Tismana şi prin rezistenţa din regiunea Tismana-Târgu Jiu. Deşi înfrânţi la Slobozia, la 16/28 iulie, pandurii conduşi de Papa Vladimirescu, fratele slugerului, au demonstrat încă odată capacitatea lor militară.

Urmarea imediată a Revoluţiei de la 1821 a fost înlăturarea sistemului fanariot, procesul de destrămare a "vechiului regim" s-a accentuat (deşi restabilite domniilor pământene nu aveau să ofere o grabnică soluţie a înlăturării sale) şi s-a impus necesitatea imperioasă de a găsi un cadru mai adecvat pentru dezvoltarea societăţii româneşti. Deosebit de însemnată a fost accentuarea spre eliberarea naţională, ideile de unitate fiind şi ele mai puternic reliefate. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Cerasela Bădiţă, editor online: Alexandru Cojocaru)

Citiţi şi:

Dâmboviţa: 200 de candele aprinse în curtea Bisericii Geartoglu din Târgovişte, în memoria lui Tudor Vladimirescu

Sursa foto: (c) Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu/facebook