Aducerea prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în România şi proclamarea sa, de către Parlamentul român, la 10/22 mai 1866, principe constituţional sub numele de Carol I, apoi votarea la 29 iunie/11 iulie 1866 a unei noi Constituţii (după Constituţia belgiană) fără asentimentul Porţii şi fără menţinerea suzeranităţii otomane s-au numărat printre primele dovezi de independenţă ale României.

Treptat, acestora li s-au adăugat adoptarea în 1867, a unui sistem monetar şi folosirea unei monede naţionale (leul), înfiinţarea biroului paşapoartelor, sprijinul acordat revoluţionarilor bulgari refugiaţi pe teritoriul românesc, memoriul din 1870 adresat Puterilor Garante prin care se cerea pentru România statutul Belgiei şi, totodată, capitalizarea tributului (peste 900.000 de lei la un buget, în anii 1870, de 91 milioane lei venituri şi 97 milioane lei cheltuieli), Convenţia comercială cu Austro-Ungaria din 1875, aceasta din urmă acceptând un tratament juridic egal, Convenţia cu Rusia din 1876. În plus, România, a deschis, după 1873, agenţii diplomatice la Viena, Berlin, Sankt Petersburg, Roma (la Paris funcţiona anterior), stabilind convenţii poştale cu vecinii. Toate acestea, indicau faptul că suzeranitatea faţă de Poartă nu mai avea decât un aspect juridic formal, consemnează lucrarea "O istorie a românilor" (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

Momentul favorabil privind aducerea în prim-planul politicii interne şi externe a independenţei României a fost acela al redeschiderii problemei orientale, când în 1875 a fost declanşată răscoala antiotomană a Bosniei şi Herţegovinei, urmată în 1876 de cele ale bulgarilor şi Serbiei şi Muntenegrului. Definirea României "provincie privilegiată a Imperiului" de către Constituţia otomană din decembrie 1876 a provocat o dură dezaprobare la Bucureşti.

Carol I, având alături un guvern liberal condus de Ion C. Brătianu, şi un ministru de externe, în persoana lui Mihail Kogălniceanu, s-a apropiat de Rusia. La 4 aprilie 1877, în contextul prefigurării conflictului din Balcani, ministrul român de externe a semnat Convenţia cu Rusia. Potrivit documentului, trupele ruseşti erau lăsate să treacă pe teritoriul României, respectându-se integritatea teritorială a ţării. Rusia a considerat însă că România nu era un stat independent şi că semnătura sa internaţională nu avea valoare juridică. Astfel, acestea au trecut Prutul înainte de aprobarea de către Parlament a Convenţiei. La 6/18 aprilie, România s-a mobilizat. La 21 aprilie/8 mai, trupele otomane au început bombardarea localităţilor Brăila, Calafat, Olteniţa, Bechet, Călăraşi. A doua zi, artileria română a răspuns atacului, bombardând Vidinul şi Turtucaia. România a intrat, astfel, în stare de război cu turcii.

La 9/21 mai 1877, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat Independenţa de Stat a României faţă de Imperiul Otoman. În faţa Adunării, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu a declarat: "În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare (...) Aşadar domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă", potrivit lucrării ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

Adunarea Deputaţilor a votat, după discurs, o moţiune, cu 79 de voturi pentru şi 2 abţineri, prin care lua act că "rezbelul între România şi Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială". În aceeaşi zi, şi Senatul a adoptat o moţiune cu un conţinut identic. La 11/23 mai, guvernul român a anulat tributul datorat Porţii (914.000 lei), suma fiind pusă la dispoziţia Ministerului de Război.

Documentul a devenit lege prin semnarea/promulgarea lui de către domnitorul Carol I, la 10/22 mai 1877. În aceeaşi zi, au avut loc, la Bucureşti, o serie de festivităţi prilejuite de proclamarea Independenţei României. Acestea au fost deschise prin 21 de salve de tun şi a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniştri, deputaţi, senatori, membrii înaltului cler, înalţi magistraţi ai ţării. În aceeaşi zi, Carol I a instituit prima decoraţie românească - Ordinul Naţional ''Steaua României'', în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român, potrivit https://familiaregala.ro/.

Independenţa României a fost proclamată în Parlament, însă a fost necesar ca neatârnarea să fie cucerită pe câmpul de luptă. În contextul în care armata rusă e înfrântă la Plevna la 8/20 iulie, şi la Stara Zagora, la 18/30 iulie, şi oprită în înaintarea ei, marele duce Nicolae a solicitat domnitorului Carol, într-o telegramă trimisă la 19 iulie 1877, asistenţă militară. Trupele române au trecut Dunărea numai după ce comandamentul rus a acceptat condiţiile domnitorului Carol ca armata română să aibă propria bază de operaţii şi comandă separată. În urma unei întrevederi între Carol I, Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae, prinţul român a primit comanda trupelor de la Plevna, avându-l ca şef de stat major pe generalul rus Pavel D. Zotov, notează volumul "O istorie sinceră a poporului român'' (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, 2008).

Trupele române au trecut Dunărea între 12/24 şi 16/28 iulie, şi au cucerit, rând pe rând, la 30 august/ 11 septembrie 1877, reduta Griviţa, la 9/21 septembrie pe cea de la Rahova, la 28 noiembrie/10 decembrie, Opanez, la 12/24 ianuarie 1878, Smârdan. Însă, la sfârşitul operaţiunilor militare, reprezentantul României, colonelul Arion nu a fost acceptat la tratativele de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), în apropiere de Adrianopol. În schimbul Dobrogei, care revenea României, Rusia a luat din nou sudul Basarabiei, retrocedat Moldovei în 1856, după Tratatul de la Paris, care a pus capăt războiului din Crimeea. Astfel, Convenţia care prevedea respectarea integrităţii teritoriale a României nu a fost respectată, eforturile diplomaţiei române de a împiedica acest rapt au rămas fără niciun rezultat.

Între România şi Rusia s-a coagulat o stare de tensiune, Alexandru al II-lea ameninţând cu dezarmarea armatei române. Carol I a părăsit Bucureştiul, ameninţat cu ocuparea, şi armata română a ocupat un dispozitiv pe linia Calafat, Craiova, Slatina, Piteşti, Târgovişte pentru a face faţă trupelor ruse. O eventuală confruntare a fost înlăturată, Marile Puteri convocând un Congres de pace la Berlin, în iunie-iulie 1878, la care a participat şi o delegaţie a României, reprezentată de I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu. A fost recunoscută independenţa României, unirea Dobrogei, dar acest lucru a fost condiţionat, printre altele, de acceptarea cedării judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei către Rusia, potrivit lucrării ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).

La 14/26 martie 1881, Parlamentul a proclamat România regat. Alteţă regală din 1878, când Consiliul de Miniştri de la 9/21 septembrie a hotărât acest lucru, domnitorul Carol I a fost încoronat rege al României la 10/22 mai 1881. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Liviu Tatu, editor online: Andreea Preda)

Explicaţie foto deschidere: Ceremonie de depunere de coroane de flori, organizată de Ministerul Apararii Nationale, la Monumentul Eroilor Razboiului de Independenta, din Craiova, cu prilejul Zilei Independentei de Stat a Romaniei si a Victoriei Coalitiei Natiunilor Unite in Al Doilea Razboi Mondial.