La data de 20 martie 2020, se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti, domnitorul sub care s-au făcut primii paşi spre constituirea unui stat naţional unitar român, prin alegerea sa dublă atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, domnia sa de numai şapte ani marcând, totodată, începutul perioadei de modernizare a României.

Cu ocazia aniversării bicentenarului naşterii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a deschis la Biblioteca Academiei Române, la 11 martie 2020, expoziţia "200 de ani de la naşterea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza", în cadrul căreia au fost expuse fotografii, scrisori, acte diplomatice, documente de arhivă, exemplare de presă, aflate în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române, care ilustrează atât rolul jucat de Alexandru Ioan Cuza în actul Unirii de la 1859 şi măsurile pe care le-a luat pentru modernizarea statului în cei şapte ani de domnie, cât şi aspecte din viaţa sa particulară. În cadrul expoziţiei, au mai putut fi văzute, printre altele, proiectul de Constituţie aprobat de domnitor în 1864, proiectul Legii electorale, corespondenţă diplomatică, decrete şi ordine de conferire a diverse titluri şi medalii domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către cancelariile străine.

Totodată, Romfilatelia introduce în circulaţie, la data de 20 martie 2020, emisiunea de mărci poştale intitulată "Aniversări. Evenimente. Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naştere", alcătuită din două mărci poştale: pe marca poştală cu valoarea de 5 lei este reprezentat aversul Medaliei "PRO VIRTUTE MILITARĂ" iar pe marca poştală cu valoarea de 12 lei este reprezentat portretul - bust al lui Alexandru Ioan Cuza în uniformă militară, potrivit unui comunicat Romfilatelia transmis AGERPRES.

Născut la Bârlad, descendent al unei vechi familii de înalţi dregători, cu funcţii importante în administraţia centrală şi locală din Moldova, Alexandru Ioan Cuza a studiat la pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde i-a întâlnit pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. Şi-a continuat studiile la Paris, unde în 1835, a obţinut bacalaureatul în litere. A urmat cursuri de drept şi medicină la Pavia şi Bologna, pe care nu le-a finalizat, notează lucrarea ''Dicţionar biografic de istorie a României'' (Editura Meronia, 2008).

Monument al primului domnitor al Principatelor Unite Române Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA/AGERPRES FOTO

A revenit în ţară şi a intrat în armată, pentru o perioadă de trei ani (din septembrie 1837), cu gradul de cadet. A plecat, din nou, la Paris, în februarie 1840. S-a căsătorit, în primăvara anului 1844, cu Elena Rosetti (1825-1909), fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei, născută în familia logofătului Mihail Sturdza.

La 27 martie 1848, Alexandru Ioan Cuza s-a alăturat revoluţionarilor moldoveni adunaţi la hotelul Petersburg din Iaşi, unde s-a pronunţat pentru realizarea unui program de reforme dar şi pentru înarmarea participanţilor în vederea obligării domnului Mihail Sturdza să accepte înfăptuirea reformelor cărora refuzase să le dea curs, în special a celor referitoare la dizolvarea Adunării Obşteşti şi la înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti, notează lucrarea ''Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai Românei'' (Editura Meronia, 2011).

Mişcarea revoluţionară a fost înăbuşită, Alexandru Ioan Cuza şi mai mulţi fruntaşi au fost arestaţi şi trimişi sub escortă la Galaţi, în vederea exilării lor în Imperiul Otoman. Viitorul domn, alături de alţi şase revoluţionari, au reuşit să se refugieze, beneficiind de ajutorul consulului englez din Galaţi pentru a ajunge la Brăila. De aici, au obţinut paşaportul austriac şi au trecut în Transilvania.

În Transilvania, Alexandru Ioan Cuza a participat la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15-5/17 mai 1848. A ajuns, apoi, în Bucovina. La 9 iunie 1848, a organizat la Cernăuţi, un comitet revoluţionar moldovean, Mihail Kogălniceanu fiind însărcinat cu redactarea unui program de revendicări sociale şi politice. Din cauza epidemiei de holeră care izbucnise în Bucovina, s-a îndreptat spre Viena, a ajuns, apoi la Paris, şi, mai târziu, la Constantinopol, de unde s-a întors în ţară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi un partizan convins al Unirii, aminteşte lucrarea de mai sus.

În perioada 1842-1959, Alexandru Ioan Cuza a ocupat importante funcţii în justiţie şi administraţie. A fost preşedinte al Tribunalului districtului Covurlui (1842-1845; 1849-1851; dec. 1854 sau 16 febr. 1855-apr.1856), director al Ministerului de Interne al Moldovei (febr.-oct.1851) şi pârcălab al oraşului şi portului Galaţi (iun.-iul. 1856; febr.-iun. 1857).

Vernisajul expoziţiei 'România 160. Unirea Principatelor Române', eveniment organizat de Muzeul Naţional Cotroceni şi Unitatea Arhive Diplomatice din cadrul Ministerului Afacerilor Extern; sabia de învestitură a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Foto: (c) SORIN LUPŞA/AGERPRES FOTO

Dorind să-l atragă de partea sa, caimacamul antiunionist Nicolae Vogoride l-a reintegrat pe Cuza în armată, cu gradul de sublocotenent (martie 1857), pe care l-a avansat la gradul de locotenent, apoi de căpitan, maior şi colonel în august 1858. A fost numit ajutor al hatmanului (septembrie 1858) şi, în octombrie 1858, în timpul căimăcămiei de trei, Catargiu, Sturdza şi Panu, Alexandru Ioan Cuza a devenit hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul oştirii moldovene, post de mare importanţă în vremurile ce aveau să urmeze.

Cuza a demisionat din funcţia de pârcălab, în contextul în care caimacamul Nicolae Vogoride a falsificat alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova (7/19 iulie 1857), un gest cu importante ecouri atât în ţară cât şi în străinătate. Ulterior, alegerile falsificate au fost anulate de puterile garante, fiind organizat un nou scrutin (18/30 august 1857) câştigat de unionişti: din 83 de deputaţi numai doi s-au pronunţat împotriva Unirii. Ales deputat de Galaţi, Cuza a sprijinit în Adunarea ad-hoc propunerile de desfiinţare a privilegiilor, de împroprietărire a ţăranilor prin vânzarea către aceştia a loturilor cultivate de ei.

În perioada decembrie 1858-ianuarie 1859 au avut loc alegeri atât în Moldova cât şi în Ţara Românească pentru Adunările Elective care urmau să aleagă domnii celor două principate. În cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naţionale, înaintea Adunării Elective a Moldovei, Mihail Kogălniceanu l-a propus drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La propunerea lui Anastase Panu, deputaţii se angajaseră să voteze candidatul care ar obţine majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că până şi adepţii celorlalţi doi candidaţi l-au votat tot pe Cuza. Astfel, la 5/17 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, domn al Moldovei.

În dimineaţa de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la propunerea Partidei Naţionale, dar şi sub presiunea populaţiei bucureştene, Adunarea Electivă întrunită la Bucureşti, la hotel Concordia, fără a încălca formal Convenţia de la Paris (10/22 mai-7/19 august 1858), care prevedea pentru Principate doi domni, dar nu preciza că nu putea fi una şi aceeaşi persoană, l-a ales în unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza şi domn al Ţării Româneşti.

Istoricul Florin Constantiniu consemnează în lucrarea sa "O istorie sinceră a poporului român" (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997), că dubla alegere a lui Cuza a avut, de asemenea, o dublă semnificaţie: mai întâi, ea a fost manifestarea a ceea ce Nicolae Iorga a numit "Sistemul Ťfaptului împlinitť", acest element de originalitate, creat de români"; în al doilea rând, ea a pus "temeliile statului român modern".

La 1/13 aprilie 1859, după o serie de demersuri politico-diplomatice, Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris (26 martie-25 august 1859) a recunoscut, în mod excepţional, de iure, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi Poarta au recunoscut la 25 august 1859, dubla alegere numai pe timpul domniei lui Cuza.

Ceremonie de depunere de coroane şi jerbe de flori organizată de Ministerul Apărării Naţionale, la statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, amplasată pe Dealul Patriarhiei Române, în cadrul manifestărilor dedicate împlinirii a 158 de ani de la înfăptuirea Unirii Principatelor Române.

Foto: (c) MIHAI POZIUMSCHI / AGERPRES FOTO

Abia spre sfârşitul anului 1861, după îndelungi şi controversate dezbateri, Conferinţa reprezentanţilor Porţii Otomane şi ai Puterilor garante de la Istanbul (septembrie 1861) a ajuns la un consens în problema unificării politice şi administrative a Principatelor, hotărârile ei regăsindu-se în ''Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei'' din 22 noiembrie 1861. În Proclamaţia către naţiune (11 decembrie 1861) domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adus la cunoştinţă că ''Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată... Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie'', potrivit ''Enciclopediei şefilor de stat şi de guvern ai Românei'' (Editura Meronia, 2011).

Recunoaşterea unirii celor două principate s-a materializat prin crearea primului guvern unitar al României la 22 ianuarie/3 februarie 1862, condus de Barbu Catargiu, şi prin deschiderea, la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862 a primului Parlament al României, domnitorul Alexandru Ioan Cuza proclamând în mod solemn, în faţa Adunărilor Elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună, ''Unirea definitivă a Principatelor'', iar oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala ţării, consemnează volumul ''Istoria României în date'' (Editura Enciclopedică, 2003).

În următorii ani, a avut loc un vast program de unificare şi centralizare a unor instituţii (poştă, telegraf, vămi), a circulaţiei monetare, a sistemului judecătoresc sătesc. A fost organizată armata şi s-au înfiinţat şcoli militare. S-a trecut apoi la reforme radicale, precum secularizarea averilor mănăstireşti (octombrie 1863) şi reforma agrară, care i-a nemulţumit pe conservatori şi pe liberalii radicali. Astfel, pentru continuarea reformelor Alexandru Ioan Cuza a numit un nou guvern condus de liderul liberalilor moderaţi Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 - 26 ian./7 febr. 1865).

Ca urmare a tensiunilor tot mai mari create de conservatori (ostili lui Cuza din cauza reformei agrare) şi liberali-radicali (nemulţumiţi de felul său autoritar de conducere a statului), la 10/11 februarie (22/23) 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare în care se afirma că potrivit ''dorinţei naţionale'' depunea ''cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor'', potrivit lucrării ''Dicţionar biografic de istorie a României'' (Editura Meronia, 2008).

Imagine cu placa comemorativă amplasată în Piazzale di Porta Romana, în faţa ultimei reşedinţe de la Florenţa a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Foto:(c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO

Alexandru Ioan Cuza şi-a petrecut restul vieţii în exil. S-a retras la Viena, apoi la Florenţa, şi a murit în Germania, la Heidelberg, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. A fost adus în ţară şi înmormântat în comuna Ruginoasa, judeţul Iaşi. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial osemintele sale au fost aşezate în biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde se află şi astăzi. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Irina Giurgiu)

Citiţi şi:

* Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani: Domnia şi reformele domnitorului (1859-1866)

* Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani: Muzeul Memorial de la Ruginoasa