Poet, prozator şi publicist, Alexandru Vlahuţă, s-a născut la 5 septembrie 1859, în comuna Pleşeşti (care, în prezent, îi poartă numele) din judeţul Vaslui. Fiu al Ecaterinei şi al lui Neculai Vlahuţă, mic proprietar, Alexandru Vlahuţă era ultimul copil din cei opt ai familiei. Primii ani, la ţară, într-un ''cătun sărac'' a lăsat scriitorului amintiri dureroase: ''A, copilăria mea a fost tristă, aşa de tristă că n-aş mai vrea s-o mai trăiesc aievea'', potrivit volumului ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Editura Albatros, Bucureşti, 2005).

Din 1867, a făcut clasele primare la Bârlad, apoi din 1871, Liceul ''Gh. Roşca Codreanu'', pe care l-a absolvit în 1878. Şi-a luat Bacalaureatul la Bucureşti în 1879 şi s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care însă nu a terminat-o. A fost profesor din 1879 la Gimnaziul ''Ienăchiţă Văcărescu'' din Târgovişte, obţinând o catedră şi la şcoala de la Mănăstirea Dealu (1880-1883).

Problemele învăţământului nu l-au lăsat indiferent şi a publicat diferite articole în care a combătut dogmatismul şi formalismul din metodele de predare, dar şi alcătuirea unor manuale şcolare cu multe lipsuri. A scos în 1902, împreună cu George Coşbuc, o carte de citire destinată şcolilor secundare şi profesionale. S-a înscris în Baroul din Târgovişte în 1882, cu o diplomă cumpărată, şi a pledat de câteva ori dar fără succes, notează lucrarea ''Dicţionarul general al literaturii române'' (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009).

În 1883, s-a aflat în Galaţi, unde timp de patru luni a publicat articole şi schiţe în ziarul ''Galaţii''. Până 1893 a predat la catedră. Până atunci, s-a mutat la Bucureşti, unde a predat la Şcoala Normală a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, în locul lui Ioan Slavici (1884-1885), la pensionul Elenei Miller-Verghy, apoi meditator (de la sfârşitul lui 1885) la Liceul ''V. Alecsandri'' al lui Ştefan Vellescu, apoi profesor la Azilul ''Elena Doamna'' şi la Liceul ''Sf. Gheorghe'', condus de Anghel Demetriescu.

La propunerea lui Titu Maiorescu, în 1888 a fost numit revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. A mai avut şi alte funcţii: corector la ''Analele parlamentare'' (1892-1896), secretar al Comisiei industriale de pe lângă Ministerul Domeniilor, şef de birou la acelaşi minister, referendar la Casa Şcoalelor (1901). În 1907 s-a aflat la conducerea Muzeului Pedagogic al Casei Şcoalelor.

În pofida notorietăţii create, volumele sale au fost respinse de la premiile Academiei, ceea ce a determinat refuzul său, în 1896, de a accepta calitatea de membru corespondent al înaltului for.

Alexandru Vlahuţă a manifestat înclinaţii literare de pe când era elev la liceu şi trimitea versuri la ''Convorbiri literare'', unde a colaborat, mai târziu, între 1878-1885. I-a fost publicat un articol ''Banul'' în 1879, în ziarul târgoviştean ''Dâmboviţa'', iar anul următor i-au apărut câteva poezii în ''Lira română''.

Întinsa activitate publicistică şi de animator literar s-a concretizat în sute de foiletoane şi articole publicate în presă. A semnat în: ''Convorbiri literare'', ''România liberă'' (1883-1885, 1889, unde a făcut parte şi din redacţie), ''Epoca'', ''Lupta'', ''Epoca ilustrată'', ''Lupta literară'', ''Familia'', ''Revista nouă'' (1887-1890, unde a fost şi redactor), ''Timpul'', ''Naţionalul'', ''Calendar pentru toţi românii'', ''Săptămâna ilustrată'', ''Literatură şi ştiinţă'', ''Constituţionalul'', ''Adevărul'', ''Eminescu'', ''Povestea vorbei'', ''Gazeta săteanului'', ''România jună'', ''Revista poporului'', ''Pagini literare'', ''Calendarul Minerva'', ''Generaţia nouă'', ''Literatură şi artă română'', ''Scena'', ''Viaţa românească'', ''Universul'', ''Luceafărul'', ''Tribuna poporului'', ''Flacăra'', ''Şcolarii'', ''Neamul românesc'', ''România'', ''Drum drept'', ''Lumea'', ''Drapelul''.

În perioada târgovişteană a făcut parte din comitetul de redacţie al gazetei locale ''Armonia''. Împreună cu Alceu Urechia a întemeiat revista ''Vieaţa'' (1893), iar cu George Coşbuc a scos revista ''Sămănătorul'' (1901).

O călătorie în Norvegia (1913) prefaţează suferinţele din anii Primului Război Mondial, când Alexandru Vlahuţă a fost silit să pribegească la Iaşi, la Bârlad (1916-1917). În 1918, s-a aflat pe front. Asociat cu I.Al. Brătescu-Voineşti a condus ziarul ''Dacia'' (1918), iar din însărcinarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice a scos ''Lamura'' (1919).

Alături de iniţialele şi prescurtările numelui, Alexandru Vlahuţă s-a folosit de numeroase pseudonime, între care: L.Ascar, I. Baltă, Lupu (Lup), Mamilis, Neagoe, Plivitor, Radu (Rad), Sandu, Selişteanu, Vlahul.

A debutat editorial cu volumul "Nuvele" (1886), urmat de placheta "Poezii" (1887). Alte volume de poezii: ''Poezii vechi şi nouă'' (1894), ''Poezii'' (1899), ''Poezii'' (1909), ''Poezii'' (1915; Marele Premiu al Academiei Române). A tradus din Francois Coppee, Alfred de Musset, Ada Negri.

Scriitorul a cunoscut un mare succes de public din epocă cu romanul ''Dan'' (1893), dar şi cu volumele ''Din goana vieţii'' (1892), ''În vâltoare'' (1896), ''Clipe de linişte'' (1899, volum premiat de Academie în 1900), ''Din durerile lumii'' (1908), ''File rupte'' (1909), ''România pitorească'' (1901, premiată în 1902) ş.a., notează volumul ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Editura Albatros, Bucureşti, 2005).

În 1907, a reintrat în centrul atenţiei cu poemul ''1907'', publicat în ''Viaţa românească''. A făcut o călătorie la Paris, unde a revenit şi în 1910. Volumele ''Din durerile lumii'' şi ''Din trecutul nostru'', publicate în 1908, urmate de ''Pictorul N.I. Grigorescu'' (1910) şi ''Dreptate'' (1913) au încheiat cariera sa de prozator.

Alexandru Vlahuţă a murit la 19 noiembrie 1919. Membru de onoare post-mortem (28 octombrie 1948) al Academiei Române.

Figură luminoasă a unei epoci de tranziţie, Alexandru Vlahuţă a lăsat o operă inegală, ce trădează un amestec de sentimentalism, criticism, poză meditativă, de asumare a ''durerilor lumii''. Mai mulţi scriitori români de la 1900 au avut revelaţia literaturii citindu-l pe Alexandru Vlahuţă. ''Adoram pe Eminescu, dar ne înduioşam cu Vlahuţă. Unul devenise idolul generaţiei de intelectuali proletari, celălalt era însă tribunul care înduioşa'', scria în această privinţă Garabet Ibrăileanu. (''Dicţionarul scriitorilor români'', Editura Albatros, Bucureşti, 2005). AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Cristian Anghelache, editor online: Alexandru Cojocaru)