La sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea, suprafaţa oraşului Bucureşti era cam un sfert din cea actuală. Oraşul se întindea, potrivit hărţilor vremii, până la arterele de circulaţie numite şosele - şoseaua Ştefan cel Mare, şoseaua Mihai Bravu, şoseaua Viilor, şoseaua Pandurilor, şoseaua Basarabilor (actuala Nicolae Titulescu), şoseaua Bonaparte (actualul bulevard Iancu de Hunedoara), şoseaua Colentina, şoseaua Pantelimon. După ce treceai de aceste şosele, se aflau comunele limitrofe, către care duceau "căile" (arterele de intrare-ieşire din oraş) - Calea Griviţei, Calea Moşilor, Calea Giuleşti, Calea Rahovei etc.

Prima împărţire a oraşului a avut loc în 1798, când existau cinci "plăşi" care grupau 67 de cartiere/străzi, potrivit volumului "550 de ani de atestare documentară a Bucureştilor" (Editura Muzeul Municipiului Bucureşti, 2009).

"Plasa Târgul", aflată în centrul Bucureştilor, cuprindea mahalalele Sf. Nicolae din Şelari, Sf. Gheorghe Vechi, Stelea, Hanul Sf. Gheorghe Nou, Hanul Colţei, Hanul Şerban Vodă, Hanul Stavropoleos, Hanul Grecilor, Hanul Sf. Ioan cel Mare, Sf. Spiridon Vechi, Hanul Zlătari, Zlătari, Bălăceanu, Hanul Constantin Vodă, Scaune, Scaunele Pescarilor, Sf. Ioan Nou, Colţea, Răzvan, Biserica Doamnei, Scorţarul, Popa Hierea Sibile, Sărindarul, Hanul Filipescului, Hanul lui Zamfir. Această "plasă" îngloba 1.682 de case.

Foto: (c) Constantin CIOCAN/Arhiva Istorică AGERPRES

Hanul lui Manuc (Hanul Manuc) din Capitală,1971.

"Plasa Gorgan", întinsă spre vestul oraşului, cuprindea mahalalele Mihai Vodă, Podul de Pământ (actuala Plevnei), Gorgan, Sf. Elefterie, Biserica Albă şi Schitul Maicilor, Spirea din Deal, Popa Radu, Izvor, Stejar, Moldoveni, Schitu Măgureanu, Popa Tatu, cu un total de 1.142 de case.

"Plasa Broşteni" era spre sudul oraşului şi era alcătuită din mahalalele Staicu, Apostol, Cărămidari, Foişor, Broşteni, Spiridon, Vlădica, Popescu, Sf. Ecaterina, Radu Vodă, Slobozia, Bărbătescu, Sârbii, Dobroteasa, Flămânda, Arhimandritul, Golescu, Domniţa Bălaşa - cuprinzând 1.482 de case.

"Plasa Târgul de Afară" era în partea de est a oraşului, având suburbiile Oltenii, Udricani, Mântuleasa, Popa Soare, Pantelimon, Iancului, Negustorii, Ceauş Radu, Târgu de Afară, Vergu, Olarii, Sf. Vineri, Lipscani, Delea Nouă, Delea Veche, Popa Nan, Hagiului, Lucaci, însumând 608 case.

"Plasa Podul Mogoşoaiei" cuprindea partea de nord a Bucureştilor şi era alcătuită din mahalalele Dichiu, Oţetarii, Popa Radu, Caimata, Biserica Dintr-o Zi, Biserica Enei, Boteanu, Batiştea, Pitar Moş, Popa Cozma, Precupeţii Vechi, Silvestru, Popa Dârvaşi, Popa Ivaşcu, cu un total de 1.092 de case.

Foto: (c) Arhiva istorică AGERPRES

Clopotniţa şi biserica Patriarhiei din Bucureşti (placa fotografica), 1935. 

"Mahalaua, în lunga sa evoluţie spre urbanizare, a reprezentat întotdeauna un micro-cosmos preurban. Pre-urban aici nu are sensul unui spaţiu aflat într-o perioadă de timp anterioară cuprinderii sale în spaţiul oraşului. Mahalaua ca aşezare sătească a cunoscut variate contexte favorabile care i-au permis constituirea. Pentru cele mai vechi, apropierea Curţii Domneşti păzită de garnizoane, a însemnat securitate şi administraţie ordonată şi coerentă a economicului şi socialului; această realitate a fost un factor determinant în evoluţia aşezării săteşti către un spaţiu adiacent şi complementar teritoriului domnesc. În afara zidurilor Curţii Domneşti apar, aşadar, primele mahalale unde vor avea reşedinţe temporare iar apoi permanente o seamă dintre boierii şi dregătorii curţii. Alături de aceştia se mai aflau soldaţii garnizoanei, dar şi negustorii care deserveau reşedinţa domnească şi satele învecinate. Dincolo de aceste spaţii rezidenţiale primare s-au conturat mici aşezări de plugari, meşteri, neguţători de tot felul, care au format mahalale de margine. Aşezările săteşti s-au dezvoltat îndeosebi în jurul unei biserici ridicate de proprietarul domeniului sau de locuitorii mahalalei. Au apărut şi mahalale ca urmare a unor necesităţi profesionale: Postăvari, Olari, Tăbăcari, Trâmbiţaşi, Scaune (de carne şi peşte), Săpunari, Cărămidari, Cavafi etc", scrie istoricul Adrian Majuru în volumul "Timpul oraşului Bucureşti - formarea oraşului, istoria mahalalelor, mentalităţi, comportamente" (Editura Muzeul Municipiului Bucureşti, 2017).

Odată cu regulamentele organice (1831-1832), "plăşile" se transformă în "culori", "văpsele" sau "boiele", tot în număr de cinci - Plasa Târgul devine "Vopseaua de Roşu", Plasa Podul Mogoşoaiei devine "Vopseaua de Galben, Plasa Târgul de Afară primeşte numele "Vopseaua de Albastru'', Plasa Gorganul - "Vopseaua de Verde", iar Plasa Broşteni - "Vopseaua de negru".

Poziţia geografică a Bucureştiului este descrisă de Nicolae Iorga, în volumul "Istoria Bucureştilor": "Odinioară, un sat de păstori şi plugari, al moşului Bucur, de unde vin moşia lui şi coborâtorii lui, Bucureştii, localitatea însăşi nefiind decât moşia Bucureştilor, a oamenilor coborâţi din acest moş care este Bucur. Aici Dâmboviţa este largă şi pe vremuri ea făcea pe amândouă malurile sale ochiuri de ape, care puteau să oprească înaintarea repede a unui năvălitor. Nu este o singură înălţime, ci pe malul de sud mai multe dealuri se înşiră, de la al Radului Vodă până la al Spirii, al Mitropoliei şi la părţile ridate de către Cotroceni... De jur împrejur se întindea codrul, care păstra numele Vlăsiei de odinioară şi din care şi până astăzi au rămas pâlcuri, care neapărat au trebuit să fie curăţate. Aceasta fără a mai pomeni de lacurile semănate în dreapta şi în stânga, care formau prin ele însele o cingătoare defensivă pentru oraşul ce rămânea să se întemeieze şi pentru cetăţuile menite să-l apere".

Foto: (c) Arhiva istorică AGERPRES

Piaţa Naţiunii în anul 1929 la terminarea lucrărilor de acoperire a podului de pe Dâmboviţa (vechea şi noua hală Unirii, Spitalul Brâncovenesc, Biserica Sf.Spiridon Nou în construcţie) (placă fotografică), 1929.

Potrivit lui Nicolae Iorga, în 1831, oraşul Bucureşti avea 58.792 locuitori stabili şi 10.000 de flotanţi. Populaţia a crescut constant: în 1859 - 121.731 de locuitori, în 1878 - 177.646 de locuitori, în 1889 - 184.488 de locuitori, în 1894 - 232.009 de locuitori, în 1899 - 282.071 de locuitori, în 1912 - 341.321 de locuitori, 1930 - 639.040, în 1941 - 992.536 de locuitori, în 1948 - 1.041.807 de locuitori.

Pentru zona istorică a oraşului, numită azi Centrul vechi - perimetru cuprins între str. Lipscani, Calea Victoriei, Splaiul Independenţei şi Halelor şi bd. Brătianu -, în anii 1833-1834 erau următoarele profesii: lipscani detailişti, mămulari, marchitani, zarafi, băcani, cârciumari/rachieri, cofetari, bucătari, olari, fierari, cherestegii, tutungii, cafegii, precupeţi, vărari, pastramagii, arendaşi, cojocari, giuvaiergii, ceasornicari, calpaccii, işlicari, cavafi, cizmari, pantofari, plăpumari, boiangii, basmangii, pânzari, abagii, şalvaragii, argintari, brutari, franzelari, făinari, simigii, croitori, ibrişmigii, ceaprazari, bărbieri, bragagii, serbeccii, şelari, curelari, covaci, tufeccii, fişeccii, dogari, căldărari, potcovari, lăutari, precizează volumul "550 de ani de atestare documentară a Bucureştilor" (Editura Muzeul Municipiului Bucureşti, 2009).

Multe dintre mahalalele oraşului şi-au luat denumirea de la branşa meşteşugărească a celor care locuiau în zonă, altele au preluat numele unei biserici, al hramului sau al ctitorului acesteia. Unele mahalale aveau denumirea legată de o anumită formă sau segment de relief (Izvor, Gorgan, Stejarului, Dealul etc).

În secolul al XVIII-lea erau următoarele mahalale în Bucureşti: Stavropoleos, Izvorului, Sf. Elefterie, Spirii, Schitul Maicilor, Vlădichii, Antimului, Sf. Ilie Rahova, Alexe (Şerban Vodă), Flămânda, Foişorului, Ceauş Radu, Staicului, Vergului, Sf. Ştefan, Mântuleasa, Hagiului, Delea, Popa Soare, Popa Nan, Caimata, Olarilor, Oborul Vechi, Iancului, Pantelimon, Popa Rusu, Sf. Silvestru, Zece Mese, (Moşilor), Precupeţii Vechi, Ceauş David (Icoanei), Popa Ivaşcu (Pitar Moş), Precupeţii Noi (Tunari), Moldoveni (Brezoianu), Schitul Măgureanu, Popa Tatu, Boteanu, Sf. Nicolae Tabacu (Palat Ştirbey), Visarion, Sf. Vasile, Sfinţii Voievozi, Cişmelei (Kiseleff), Podul de Pământ (Plevnei).

Foto: (c) MIHAI ALEXE/Arhiva istorică AGERPRES

Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Capitală, 1986.

La capătul "căilor" (arterele de intrare-ieşire din oraş) existau anumite puncte numite "bariere". În 1846 erau 13 bariere: Beilicului, Caliţii, Dealul Spirii, Podul de Pământ, Târgoviştei, Mogoşoaia, Herăstrău, Băneasa, Târgul de Afară, Iancului, Vergului, Dudeşti, Cărămidari.

Sursa foto: Volumul "550 de atestare documentară a Bucureştilor" (Editura Muzeul Municipiului Bucureşti 2009) 

Bariera Colentina în 1932.

"La capetele căilor ce ieşeau spre afară din oraş au fost puse străji zi şi noapte pentru cercetarea carelor şi oamenilor ce intrau şi ieşeau. Posturilor acestora li se zicea bariere, iar străjerilor puşi acolo de administraţia orăşenească, guarzi comunali. Rostul acestora din urmă era acela de-a cerceta şi supune cele ce se duceau în oraş, la anumite taxe (...) din care cea mai straşnică era aceia pusă asupra spirtului şi băuturilor spirtoase", scrie George Costescu în lucrarea "Bucureştii vechiului regat", conform site-ului https://bercenidepoveste.ro.

Guarzii comunali erau numiţi "spirtari", pentru că principala lor preocupare era să nu se strecoare contrabandişti cu băuturi spirtoase în oraş. "Erau îmbrăcaţi cu o uniformă ciudată: chipiu şi tunică de infanterişti, pantaloni şi cisme de călăraşi, sabie lungă încinsă pe dinafară pe un centiron lat de piele de care era atârnat un toc cu livorver încărcat şi nelipsitul ţignal; iar ca sculă principală, o rangă de fier ascuţită la un capăt, iar la celălalt prevăzută cu o brăţară de care era ţinută în timpul manevrărei ei. Manevra acelei răngi sta în aceia că, pentru control, atunci când avea de-a face cu care încărcate cu paie sau cu fân, ca să nu le descarce, guardul înfigea ranga în încărcătura lor de mai multe ori şi din mai multe părţi, spre a descoperi ceiace ar fi fost ascuns", îi descrie George Costescu în lucrarea amintită.

La acea vreme, în Bucureşti erau case cu curte şi grădină, blocurile erau foarte puţine şi nu aveau mai mult de trei etaje. Unele dintre cele mai înalte puncte erau turnul Colţei, Foişorul de Foc. Străzile oraşului erau străbătute doar de trăsuri şi tramvaie care asigurau transportul public, legând diferite puncte din oraş de "bariere", unde întorceau, conform site-ului www.bucuresti-centenar.ro.

Sursa foto: Volumul "550 de atestare documentară a Bucureştilor" (Editura Muzeul Municipiului Bucureşti 2009) 

Turnul Colţei-tipăritură din secolul al XIX-lea.

În 1831, suprafaţa oraşului era de 19.227 metri pătraţi. Satele care alcătuiau centura Bucureştiului erau Chitila, Mogoşoaia, Străuleşti, Pantelimon, Cernica, Căţelu, Popeşti Leordeni, Bragadiru - mai îndepărtate. Dintre cele mai apropiate amintim: Giuleşti, Sărindar, Giuleşti Sârbi, Giuleşti Ţigănie, Costeasca, Griviţa, Bucureştii Noi, Dămăroiaia, Băneasa, Tei, Bordei, Floreasca, Plumbuita, Colentina, Titan, Cioplea, Dudeşti, Vitan, Bârzeşti, Crângaşi, Belvedere, Balta Albă, Şerban Vodă, Progresu, Lupeasca, Cotroceni, Militari, Roşu, precizează volumul "550 de ani de atestare documentară a Bucureştilor" (Editura Muzeul Municipiului Bucureşti, 2009).

"Până prin 1948, Bariera Vergului mai păstra ceva din atmosfera vechilor bariere, mai avea ceva de margine de oraş. Aici întorcea tramvaiul 19, care mergea până la Chibrit, dar şi 25, cu care ajungeai până la capătul şoselei Panduri, nu departe de statuia Leul din Cotroceni; tot pe aici trecea tramvaiul 26, care făcea legătura între Vitan şi Gara de Nord", scrie filologul Gheorghe Parusi în volumul "Bariera Vergului sau viaţa unui băiat de Bucureşti".

Sursa foto: Muzeul Municipiului Bucureşti- Serviciul Documentare, Bibliotecă, Arhivă

Planul oraşului Bucureşti în anul 1871.

Anul 1926 aduce o nouă etapă în istoria administrativă a oraşului - dispare "Vopseaua de Roşu", zona respectivă fiind împărţită între celelalte zone. Astfel, cele patru zone rămase au păstrat culoarea, s-au numit sectoare şi li s-a atribuit un număr, devenind: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru, Sectorul IV Verde. Tot atunci au fost înfiinţate primăriile de sector.

Foto: (c) ARMAND ROZENTHAL/Arhiva istorică AGERPRES

Strada Domniţa Anastasia din Capitală, 1957.

La începutul secolului al XIX-lea, oraşul s-a extins în toate direcţiile. În 1936, suprafaţa oraşului era de 60.661.000 metri pătraţi, iar suprafaţa comunelor suburbane era de 26.265.700 metri pătraţi.

În perioada 1925-1950, comunele suburbane erau: Şerban Vodă, Dudeşti, Principele Nicolae (Titan), Colentina, Băneasa, Griviţa, Principele Carol (Griviţei), Roşu, Militari, Progresul, Bârzeşti, Vitan, Tei, Floreasca, Herăstrău, Giuleşti Sârbi, Crângaşi, Cotroceni, Dămăroaia, Costeasca, Bucureştii Noi, Chitila, Chiajna, Andronache, Fundeni.

Foto: (c) AUREL VIRLAN/Arhiva istorică AGERPRES

Biserica Radu-Voda din Capitala, 1996.

După 1950, numărul acestora s-a micşorat. Comunele suburbane rămase la acea vreme erau Chitila, Mogoşoaia, Otopeni, Voluntari, Fundeni, Dobroeşti, Pantelimon, Căţelu, Glina, Popeşti-Leordeni, Jilava, Măgurele, Bragadiru, Roşu, Chiajna. Au fost integrate în oraş comunele Griviţa, Bucureştii Noi, Dămăroaia, Băneasa, Tei, Plumbuita, Andronache, Colentina, Balta Albă, Dudeşti, Şerban Vodă, Progresul, Militari, Crângaşi, Giuleşti.

Tot în 1950, cele patru sectoare s-au transformat în opt raioane, care au devenit ulterior opt sectoare administrative (în anii '60), iar în anii '70 au fost reîmpărţite în şase sectoare. Multe alte comune suburbane au fost integrate şi ele în Capitală, devenind cartiere. AGERPRES/ (Documentare - Marina Bădulescu, editor: Roxana Mihordescu, editor online: Irina Giurgiu)