Părintele Nicolae Steinhardt (Nicu-Aurelian Steinhardt: numele la naştere) s-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, fiul lui Oscar Steinhardt, inginer, şi al Antoanetei (născută Neuman). Clasele primare le-a urmat în particular şi la şcoala ''Clemenţa'' din Bucureşti (1918-1922), iar liceul la ''Spiru Haret'' (1922-1929).

Potrivit propriilor sale note, la liceu a fost singurul dintre elevii de confesiune mozaică înscris la cursurile de religie creştină (http://www.crestinortodox.ro).

Licenţiat al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti (1934), tot aici şi-a luat şi doctoratul, în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului a continuat studiile la Paris şi în Anglia.

A fost avocat în Baroul Ilfov (1934-1948), funcţionar la diverse întreprinderi şi instituţii (1949-1959), muncitor necalificat (1964-1969). În ianuarie 1960 a fost arestat.

Referindu-se la împrejurările care au dus la arestare, Nicolae Steinhardt spunea în notele sale că s-a împăcat greu cu regimul introdus în 1947. A suferit alături de atâţia alţii, a fost dat afară din casă şi barou şi a dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc.

În anul 1959 grupul de prieteni pe care îl avea de câţiva ani a început să fie arestat, şi Nicolae Steinhardt a fost chemat la Securitate, unde i s-a cerut să fie martor al acuzării şi i s-a pus în vedere că, dacă refuză, va fi arestat şi implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionar", potrivit volumului ''Dicţionarul General al Literaturii Române'', (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007).

Îndemnat cu putere de tatăl său, chiar certat pentru aşa zisa sa nehotărâre, a refuzat să fie martor al acuzării; a fost arestat şi judecat în cadrul "lotului mistico-legionar Constantin Noica - Constantin Pillat" şi condamnat la 12 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.

Despre momentul acestei cruciale decizii, Nicolae Steinhardt scria: "Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu e acolo (...) Aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-odată gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărât care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş). Aici e scăldătoarea Vitezda: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi" ("Jurnalul fericirii").

A fost eliberat în anul 1964, după peregrinări prin închisorile Jilava şi Gherla. La 15 martie 1960 a fost botezat ortodox în camera 18, de la Jilava, de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu. Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă, spune părintele Nicolae.

Două decenii mai târziu, în 1980, a primit haina monahală, fiind călugărit de arhiepiscopul Teofil Herineanu. Îşi va petrece ultimii nouă ani la Mănăstirea de la Rohia, din Maramureş, unde a avut ascultarea de bibliotecar.

Părintele Nicolae Steinhardt este autorul volumului "Jurnalul fericirii" - "una din primele zece cărţi ale deceniului de după 1989. Prin ea, Steinhardt a intrat în programa şcolară şi în atenţia facultăţilor de litere", notează "Dicţionarul scriitorilor români", 2002.

Debutul său a avut loc în "Revista burgheză" (1934). A colaborat cu articole şi eseuri la "Revista Fundaţiilor Regale", "Universul literar", "Victoria", "Libertatea", "Tribuna poporului", "Secolul 20", "Convorbiri literare", "Viaţa Românească", "Revista de istorie şi teorie literară", "Ethos" (Paris) etc. Debut editorial a avut loc în 1934, cu volumul "In genul... tinerilor", semnat cu pseud. Anthistius. Este autor al mai multor volume de eseuri: "Între viaţă şi cărţi" (1976), "Incertitudini literare" (1980), "Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului" (1982), "Critică la persoana întîi" (1983), "Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte" (1987), "Prin alţii spre sine" (1988). A tradus din Alain, Anderson, Barlow, Kipling ş.a. A primit Premiul de critică al Asociaţie Scriitorilor din Bucureşti pe 1980.

"A scris despre literatură, artă, morală, istorie şi religie; despre scriitorii vechi şi noi, români sau străini; era competent în teologie, deşi fără studii speciale, ca şi în teatru şi muzică. Informaţia lui Steinhardt este uriaşă. El pare a şti totul despre toate. O memorie excepţională îi furnizează, în orice clipă, ori de câte ori are nevoie, datele necesare şi îi permite să facă orice conexiune doreşte (...) Stilistic, Steinhardt este volubil până la contagiune, stăpân pe o limbă română foarte personală, în care arhaismele fac casă bună cu neologismele sau cuvintele cele mai recente, iar topica mlădiază fraza după reguli numai de el ştiute. O limbă 'înţeleaptă', îţi vine să spui, cu un eminescianism, chiar dacă nu numaidecât şi veche, după cum arătam. Cultura acestei limbi este la fel de frapantă ca şi cultura, în general, a eseistului", arată "Dicţionarul scriitorilor români", 2002.

S-a stins din viaţă la 30 martie 1989. După moartea sa, chilia în care a vieţuit ca monah a fost amenajată ca un mic muzeu, în care să se păstreze lucrurile sale personale: manuscrise, cărţi, icoane, tablouri, precum şi mobilierul. AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Liviu Tatu, editor online: Gabriela Badea)

*** Explicaţie fotografie din deschidere: Imagine de la Biserica Tuturor Naţiunilor din Ierusalim, la baza Muntelui Măslinilor, în Grădina Ghetsimani