Daniel Danielopolu, fiziolog, clinician şi farmacolog, s-a născut la 12 aprilie 1884 (stil vechi; 24 aprilie 1884 - stil nou) la Bucureşti.

Studiile liceale şi le-a făcut în Bucureşti, la fel şi pe cele universitare, între 1900 şi 1910. În 1910 a obţinut titlul ştiinţific de doctor în medicină cu teza "Contribuţiuni la studiul tuberculinei brute", notează lucrarea "Membrii Academiei Române / 1866-2003" (Editura Enciclopedică / Editura Academiei Române, 2003).

A lucrat ca şef de laborator la Spitalul "Colţea" din Capitală, între 1904 şi 1907, apoi ca asistent la Laboratorul de Medicină Experimentală al doctorului Ioan Cantacuzino, în perioada 1907-1916. Între 1916 şi 1918 a condus Secţia de Boli Contagioase din Iaşi, iar din 1920 până în 1955 a predat la Facultatea de Medicină din Bucureşti, conform lucrării menţionate. În anul 1944 a fost rector al Universităţii din Bucureşti, conform www.unibuc.ro.

Daniel Danielopolu a fondat şi a condus Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiei Române, din 1948 până în 1955, şi a iniţiat înfiinţarea Academiei de Medicină, unde a ocupat funcţia de secretar între 1935 şi 1948. A ocupat şi funcţia de ministru al Sănătăţii şi Asigurărilor din 1944 până în 1945.

Contribuţiile lui Daniel Danielopolu în domeniul medicinei au fost multiple. În 1912 a publicat primul volum ştiinţific care-i poartă semnătura: "Tulburările ritmului cordului". În 1919 a publicat, la Paris, monografia "Typhus exanthématique", lucrare apărută în urma experienţei sale din Primul Război Mondial, când a condus un spital destinat combaterii epidemiei de tifos.

Danielopolu a fost printre primii oameni de ştiinţă care au folosit concepţia cibernetică în fiziologie, prin care organismele şi funcţiile organelor sunt prezentate ca sisteme. De asemenea, a dat noi interpretări unor concepte fundamentale în medicină şi fiziologie, precum cele de durere şi de boală. A condus cercetări în studiul sistemelor neurovegetative, guşă, reumatism, angină pectorală şi a introdus noi metode de investigare şi de tratament, precum proba atropinei şi ortostatismului, strofantinoterapia cu doze funcţionate în insuficienţa cardiacă, metoda viscerografică, mai menţionează volumul "Membrii Academiei Române / 1866-2003".

Concluziile investigaţiilor întreprinse de Daniel Danielopolu au fost prezentate în 11 volume şi peste 200 de studii, dintre care putem menţiona: "Acţiunea digitalei asupra tensiunii arteriale în hipertensiune" (1916), "Angine de poitrine et l'angine abdominale" (1927), "Reactivitatea organismului în fiziologie, patologie, farmacodinamie şi terapeutică" (1955). Promovarea farmacologiei nespecifice (acţiunea medicamentelor prin procese fizice şi fizico-chimice asupra unor componente ale materiei vii) l-a determinat să scrie lucrarea sa de căpătâi, "Probleme de farmacologie nespecifică", publicată în două volume în anii 1952 şi 1954.

Danielopolu a fost ales membru de onoare al Academiei Române în 1938 şi, la zece ani după aceea, pe 12 august 1948, membru titular activ al aceluiaşi for ştiinţific. A mai fost membru al Academiei de Medicină din Buenos Aires, al Academiei Franceze de Medicină, al Societăţii de Endocrinologie din Paris precum şi al altor foruri internaţionale de medicină şi biologie, conform volumului citat.

Daniel Danielopolu a murit la 29 aprilie 1955. Pentru a-i onora memoria, o stradă din Bucureşti îi poartă numele. De asemenea, a 154-a generaţie de studenţi ai Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti, care a început cursurile în 2018, va purta simbolic, pe tot parcursul anilor de studii, numele "Daniel Danielopolu", conform site-ului oficial al instituţiei, www.umfcd.ro. AGERPRES / (Documentare - Daniel Olteanu, editor: Doina Lecea)

Sursa foto: www.unibuc.ro