Dintre toţi marii pictori contemporani cu el, Pallady este singurul care are o deplină conştiinţă a stilului, întemeiată pe o incoruptibilă aspiraţie la absolut. Singularitatea lui în epocă nu-i datorată, atât, faptului că reprezintă "cea mai înaltă coardă a sensibilităţii picturale" (Tonitza), cât faptului de a fi avut privilegiul unei conştiinţe a formei ca putere a spiritului asupra vieţii, se menţionează în albumul "Theodor Pallady", de Anatol Mândrescu (Editura Meridiane, Bucureşti, 1971)

Pictorul Theodor Pallady, fiul lui Iancu Pallady şi al Mariei Cantacuzino, s-a născut la 11 aprilie 1871, la Iaşi. Copilăria şi-a petrecut-o la moşia părintească de la Perieni şi la Iaşi. După o perioadă de instruire cu un perceptor francez, la vârsta de 12 ani a intrat la Liceul "Sf. Gheorghe" din Bucureşti, unde l-a avut ca profesor de desen pe Fidelis Walch.

În 1886, s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, apoi la Politehnica din Dresda (1887-1889). A luat, în particular, lecţii de desen şi pictură de la Erwin Oehme, care, intuindu-i înzestrarea artistică, îl sfătuieşte să plece la Paris. Doi ani mai târziu, a abandonat politehnica şi a plecat la Paris.

În capitala Franţei, a lucrat în atelierul lui Arman Jean (1889-1891), intrând apoi la Şcoala de arte frumoase. În 1892, a trecut în atelierul lui Gustave Moreanu, unde i-a avut colegi, printre alţii, pe Matisse, Rouault, Manguin, Camoin, Jean Puy. Gustave Moreanu i-a marcat puternic gândirea despre artă. După moartea lui Moreanu (1897), rămâne încă doi ani în acelaşi atelier lucrând cu Aime Morot şi apoi cu Fernand Cormont, frecventând, în acelaşi timp, clasa lui Puvis de Chavannes, indică volumul "Pictura românească în imagini" (Editura Meridiane, Bucureşti, 1976).

După zece ani de studii, în 1900, Pallady a părăsit studiile, făcându-şi debutul în viaţa artistică prin expunerea unei lucrări în cadrul pavilionului român de la Expoziţia universală de la Paris.

Întors în ţară, în 1904, a expus la Ateneul Român şi în cadrul saloanelor oficiale. A menţinut legătura cu Parisul, unde a avut prima expoziţie personală în 1920, urmată de mai multe expoziţii personale, până în 1940. A expus şi la Bienala de la Veneţia în anii 1924, 1940, 1942. A participat asiduu la Saloanele naţionale şi la Saloanele pariziene, a expus frecvent la manifestările grupărilor "Tinerimea artistică" şi "Arta română", la expoziţiile organizate de "Căminul Artei".

Creaţia lui Pallady s-a impus în conştiinţa artistică a vremii printr-o activă prezenţă publică. A deschis 17 expoziţii personale la Bucureşti şi la Paris.

Cuvintele lui Pallady, "Nu sunt modern, sunt din toate timpurile", luminează creaţia sa atât de implicată în actualitate, dar sustrasă, totodată, oricărei referinţe incidentale şi înguste.

Prin cromatică şi perspectivă artistul asigură unitatea şi continuitatea imaginii, menţinând materialul reprezentat în convenţia bidimensionalităţii. Prospeţimea, luminozitatea adeseori exuberantă a tonurilor, în pictură, ca şi accentele grafice, în desene, sunt supuse unei compoziţii cu legi severe. Niciun detaliu, oricât de intens colorat, nu sparge armonia ansamblului. În seriile sale de nuduri în atelier, în naturi statice, în flori, în peisaje, în portrete şi autoportrete, elementele imaginii aparţin unei observaţii atente a ambianţei, fiind totodată convertite într-o atmosferă ce solicită mai complex privitorul.

Din creaţia sa, apreciată atât de public, cât şi de critică, amintim lucrările: "Citind din Baudelaire", "'În faţa şemineului", "Nud în fotoliu", "Fotoliu albastru", "Nud", "Armonie", "Odaliscă", "Autoportret", "Nud interior", "Compoziţie", "Infinit", "Natură moartă cu pepene şi smochine", "Natură moartă cu flori roşii".

Pictura lui Pallady nu este bogată în teme. Subiectele de nenumărate ori reluate ale nudurilor sau interioarelor familiale, cu felurite obiecte banale în sine, sunt înălţate la puterea unor simboluri, în care oricare om care poartă în suflet nostalgia armoniei şi a păcii îşi vede răscumpărat preţul frământărilor.

Artistul a preferat uleiul în pictură. Şi a convertit acest material, în general consistent, onctuos, lucind a smalţuri sticloase, spre înfloriri delicate, tonuri stinse, temperate, tente mate. Artistul a fost un mare şi originar interpret al materialului de care s-a folosit şi al tehnicii acestuia.

Întreaga operă a lui Pallady este împlinită sub semnul formei frumoase, pure şi spirituale, plină de eleganţă şi simplă. Intenţia acestei forme preexistă conţinutului ce avea să se dezvolte în armonie cu ea. Datorită însuşirilor cultivate mai întâi în domeniul ştiinţei, el a putut să-şi adapteze, fără stricteţe, forma unui conţinut deja gata constituit. Semnificaţia şi sensibilitatea lumii urbane nu au fost până la el prinse în imagini picturale care să răscolească imaginaţia. Astfel, creând o nouă poetică, Pallady a influenţat dezvoltarea ulterioară a artei româneşti, potrivit însemnărilor din albumul "Theodor Pallady", de Raoul Şorban (Editura Meridiane, Bucureşti , 1968)

A fost distins cu Marele Premiu al Juriului Salonului Oficial din 1926. Prin marea sa capacitate de solicitare a sensibilităţii şi raţionalului, Pallady rămâne, fără îndoială, unul dintre cei mai prestigioşi artişti moderni, păstrându-şi, întreagă, ambiţia de a fi un artist "din toate timpurile".

În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial a locuit la Paris, având atelierul aproape trei decenii într-o casă din Place Dauphine. Vacanţele şi le-a petrecut deseori în ţară, la Bucium, lângă Iaşi. Din 1940, a trăit la Bucureşti, unde a murit la 16 august 1956, după ce împlinise 85 de ani. AGERPRES/(Documentare - Daniela Dumitrescu, editor: Liviu Tatu, editor online: Gabriela Badea)