Despre arhitectura identitară din Bucureşti, despre locul ocupat de arhitectura religioasă în arhitectura Bucureştiului, despre lipsa de ataşament a bucureştenilor faţă de Bucureşti, despre arhitectura contemporană şi comunităţile emergente care se regrupează în jurul acesteia, despre locurile memoriale din pieţele bucureştene, despre potenţialul de spaţiu public al pieţelor bucureştene, despre mall-uri ca fals spaţiu public, dar şi despre multe altele, am stat de vorbă cu profesor universitar dr. arhitect, Augustin Ioan.

AGERPRES: Există unele studii care arată că aproximativ 14% dintre clădirile de patrimoniu ale Bucureştiului sunt grupate în centru. Ce ar reprezenta restul Bucureştiului din punct de vedere arhitectural?

Augustin Ioan: Să-mi daţi voie să parafrazez o spusă foarte simpatică a domnului profesor Andrei Pleşu care descria covrigul drept o periferie fără centru. Într-un anumit sens, şi Bucureştiul poate fi descris în terminologia acestei sintagme, pentru că ţine de modul în care el s-a format: prin aglutinarea şi înglobarea unor sătuce, a unor zone libere de-a lungul axelor acestora de comerţ transfrontalier; pentru că Bucureştiul a început prin a fi un centru de comerţ şi popas pe drumurile care se legau de Transilvania şi mai departe de Germania. Asta a făcut ca el din start să plece cu un soi de handicap, în sensul absenţei unui plan unificator. Planul unificator presupune că ai un centru care coordonează periferii, după modelul oraşului roman. Or, acestui mod de a se forma i se adaugă şi interdicţia pusă de otomani de a avea fortificaţii la oraşele extracarpatice. Când ai fortificaţii eşti cumva obligat să te-aduni în centru, pentru că nu prea ai unde să te extinzi. Or, neavând fortificaţii, ai liber la sprawling, la extindere dezordonată. Ceea ce nu a creat neapărat necesitatea unui singur centru. Apoi, este relevant modul în care s-a construit oraşul în această zonă centrală, după modelul breaslă, plus biserică de breaslă: Blănarii cu biserica lor, de exemplu. Ceea ce înseamnă că aveau microcentrele lor deja, s-a creat o reţea: unele sunt specializate, cum ar fi Piaţa Victoriei, altele mai puţin specializate, cum ar fi Piaţa Unirii; unele chiar specializate politic, cum ar fi Piaţa Revoluţiei, care s-a tot mişcat în timp, s-a tot reconfigurat şi încă nu e gata.

Revenind la întrebarea cu raportul dintre centru şi periferie, vreau să amintesc un citat din G. M. Cantacuzino, într-o carte a sa, foarte puţin cunoscută, "Pentru o estetică a reconstrucţiei", care spune că după fiecare clădire nou construită în centru se iţeşte capul hâd al mahalalei.

Întrebarea nu ştiu dacă este cu privire la raportul centru-periferie, întrebarea este mai degrabă ce rol are mahalaua. Mahalaua este o zonă de tranziţie, unde cei veniţi din zonele rurale se-aşează, dar nu este foarte organizată, primăriile nu le iau foarte tare în seamă. Deci, negociatorul între aceşti doi termeni pe care i-aţi introdus este mahalaua. Şi mahalaua s-a extins pe orizontală şi verticală odată cu proiectul comunist, cu aducerea celor din provincie care au venit să lucreze în Bucureşti.

AGERPRES: Şi totuşi, cel puţin convenţional, ne raportăm la o zonă centrală a Bucureştiului?

Augustin Ioan: Există o zonă care, difuz cel puţin, îndeplineşte, în anumite porţiuni ale ei, rol de centru, cel puţin parţial. O zonă centrală, împărţită din punct de vedere administrativ, în cinci sectoare (sectorul 6 nu are). În rest, principiul acesta al feliei de pizza în care toate sectoarele au puţin centru şi au foarte multă periferie, ca să nu-i spun mahala, impune un anumit discurs primarilor de sector. Ei pot să nu se ocupe de bucăţica lor de centru, pentru că de-acolo vin puţine voturi, voturile lor sunt din cartiere. Primăria sectorului 5 e pe Bulevardul. Elisabeta, uitaţi-vă cum arată acest bulevard şi constataţi că Primăria sectorului 5 abia acum a intrat în restaurare. De aceea, se impune şi o reorganizare administrativ-teritorială pentru întreaga zonă metropolitană. Centrul (zona centrală) poate fi definit, există studii care îl definesc foarte clar, cu străzile limită - este o zonă care are problemele sale. Are foarte multe monumente istorice, are instalaţii învechite, unele încă de pe vremea lui Carol I. Deci, această zonă, denumită convenţional centru istoric, e de cu totul altă factură decât restul oraşului şi trebuie gestionat aparte.

AGERPRES: Cum vedeţi arhitectura bisericească în întregul peisaj al arhitecturii bucureştene?

Augustin Ioan: Este fondatoare, cum am zis, fiecare breaslă pe strada ei, cu biserica ei. Sunt sute de biserici în zona istorică a Bucureştiului. Nu toate sunt monumente istorice, dar toate cele din centru sunt în zone protejate.

AGERPRES: Cum este distribuită arhitectura religioasă în funcţie de axa centru-periferie?

Augustin Ioan: Şi mahalaua s-a tot mutat istoric pentru că tot crescând oraşul a tot împins excentric noţiunea de margine de oraş, de periferie. Arhitectura religioasă este grupată semnificativ în centru. Pentru că, unde s-au construit noile cartiere comuniste nu s-au construit biserici. După 1989, în mod spontan, au apărut. Drumul Taberei, bunăoară, cu 250.000 de locuitori, nu avea biserici. Exista una singură, pe Bulevardul Ghencea, o biserică din anii '50. În mod paradoxal, pentru că în perioada comunistă nu s-au construit multe biserici.

Se reorganizează într-un alt fel şi noţiunea de parohie, pe alte criterii decât proximitatea geografică; foarte multă lume se duce, de pildă, la Stavropoleos, deşi nu locuieşte în parohia bisericii, dar este o comuniune sufletească, spirituală. Se strâng pentru că era personalitatea părintelui Iustin Marchiş, care a înviat locul după 1990, pentru că este un loc special, pentru că e o lume de foarte bună calitate intelectuală şi, mai ales, artistică, inclusiv printre monahiile care se nevoiesc acolo.

AGERPRES: Faptul că în cartiere apar din loc în loc biserici, ajută cât de cât arhitectura?

Augustin Ioan: Depinde. Ce biserică se poate construi să echilibreze o axă de blocuri de 10 nivele?! Urbanistic, nu se poate contrabalansa, evident. Evident, însă, că social ajută. Având experienţa cu biserica din Ghencea, despre care am vorbit deja, pot spune că se agregase comunitatea în jur, apăruse un cămin de bătrâni, apoi a apărut un centru de zi pentru copiii amărâţi din comunitate. În acest fel, bătrânele care erau acolo au înviat brusc când au avut de îngrijit nepoţi. Am făcut un serial în 2006-2007 pentru TVR şi am filmat acolo cum îi învăţau cele trebuincioase vieţii cotidiene. Acum înţeleg că a preluat un ONG specializat funcţia aceasta şi e bine că se asociază cu biserica, pentru că dacă vrei să fii eficient social, te duci unde se strânge lumea. Şi lumea se strânge la biserică, într-o majoritate covârşitoare, încă.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Pornind de la acest exemplu dat de dumneavoastră, putem spune că acest tip de arhitectură religioasă s-ar constitui cumva într-un tip de arhitectură identitară?

Augustin Ioan: Este constituită deja, în sensul parohiilor, după 1989. Bisericile au rămas puncte de stabilitate, cele care n-au fost demolate cu totul. Operaţiunea de camuflare urbană a bisericilor, faptul că nu mai participă vizual la imaginea urbană nu înseamnă că nu au continuat să îşi îndeplinească funcţia. Am foarte mulţi studenţi care, încă, în ciuda dezvrăjirii lumii, sunt interesaţi de arhitectură sacră, de arhitectură religioasă, de arhitectură memorială, de ţinerea de minte prin monumente. Pentru că ei simt această nevoie. Faptul că ni se spală creierele la nivel societal creează, prin recul, o zonă de rezistenţă interioară culturală, religioasă, poate, dar întotdeauna ţinând minte prin descoperirea a ceea ce le-a fost ascuns.

AGERPRES: Cum vedeţi arhitectura religioasă raportată la arhitectura laică după 1989, în Bucureşti?

Augustin Ioan: Eu am fost implicat prin forţa lucrurilor, am făcut foarte multe biserici, am şi câştigat, cu o echipă tânără de la UAUIM (Universitatea de Arhitectură şi Urbansim "Ion Mincu"), singurul concurs naţional pentru Catedrala Patriarhală, cel din 2002; apoi am construit catedrala cea nouă, cu necropolă regală de la Curtea de Argeş... La catedrala din Bucureşti s-a modificat amplasamentul pe care s-a dat concurs şi în 1999 (Piaţa Unirii) şi în 2002, apoi în Parcul Carol şi, în fine, cel actual...

AGERPRES: Înţeleg că nu mai este proiectul dumneavoastră.

Augustin Ioan: Cel de-acum, nu. Noi am câştigat singurul concurs naţional, cel de pe axul Bulevardului Unirii, mergând către Alba Iulia, la răscrucea cu Tribunalul şi Biblioteca Naţională. Se discutase şi despre un cartier al Justiţiei, mai înainte s-a discutat şi despre un cartier Brâncuşi, cu o investiţie Esplanada. Proiectul Esplanada a fost motivul pentru care au mutat de-acolo catedrala. Nu s-a mai făcut proiectul Esplanada şi catedrala s-a mutat, totuşi, la cererea expresă a premierului de atunci. Bucureştiul sau Bucureştii sunt un oraş cu foarte multe "petites histoires" care se nasc în jurul unei naraţiuni centrale. Or, naraţiunea lipseşte: nu se-ntâmplă nimic, dar de "petites histoires", este plin.

AGERPRES: Cum vedeţi Catedrala Mântuirii atât din perspectiva laic-religioasă cât şi ca proiect în sine?

Augustin Ioan: Îmi puneţi o întrebare delicată. Amplasamentul nu este imposibil, pentru că este la capătul unei axe majore de intrare în Bucureşti, dinspre vest. Deci, n-am să fiu ipocrit să vă spun că e rău pusă, urbanistic vorbind. E dezavantajos pusă, pentru că exista deja acest megaedificiu al Casei Republicii. Şi această asociere evident că deranjează, a deranjat de la bun început. Dar trebuia pusă în centru, apropo de definirea zonei centrale. De obicei, oraşele au crescut în jurul unor lăcaşe de cult din acestea semnificative, cu piaţa, catedrala etc. Exemplele sunt nenumărate în Occident. La noi este invers: a crescut oraşul şi undeva trebuia pusă şi catedrala patriarhală, dacă BOR tot e autocefală din 1925. Am fost la Belgrad, să văd catedrala Sf. Sava: e absolut uriaşă. Despre Catedrala actuală, zisă naţională, un singur lucru vă spun: arată bătrânicios, dar nu e tradiţională, în sensul ortodox al termenului.

AGERPRES: În privinţa dimensiunilor, ce puteţi spune? Pentru că s-a tot dezbătut.

Augustin Ioan: Mare sau mic nu există în arhitectură. Există în raport cu: e mai mare decât X sau mai mic decât Y. E un sistem de proporţii care leagă spaţiul interior de cel exterior şi pe acestea două, de oraş. Acolo sunt blocuri P+10. Trebuia cumva să fie mai mare decât blocul P+10 de pe 13 septembrie sau decât Hotelul Marriott. Pentru locul de-acolo, nu e mică, dar nu e nici cel mai mare edificiu din zonă. Dacă mă provocaţi, Ministerul Apărării e mult mai mare decât catedrala. N-am auzit comentarii despre cât de mare este Ministerul Apărării, faţă de câtă armată ne-a mai rămas.

AGERPRES: Arhitectura realist-socialistă a influenţat chiar atât de definitoriu perioada de după 1989?

Augustin Ioan: Trebuie să fim puţin exacţi în termeni şi să spunem că denumim arhitectură realist-socialistă arhitectura construită în perioada cât Stalin era în viaţă. Şi este vorba despre şapte edificii la Moscova, unul la Varşovia. La noi, Casa Scânteii şi edificiile legate de ce ne asumasem atunci, în 1953, în vară, cu ocazia Festivalului Internaţional al Tineretului, Stadionul, Groapa, s-au făcut câteva parcări de locuinţe, cinematografe şi Opera, cred că şi spitalul Fundeni, dar neapărat cu această ocazie. Şi mai sunt câteva în ţară. Dar noi am făcut clădirile importante, stilistic vorbind, după moartea lui Stalin! E singurul caz dintre ţările socialiste. Alte ţări abia aşteptau să nu mai facă, precum ungurii. Noi am continuat, ca să fim siguri. Unele clădiri s-au modificat pe parcurs şi la noi. Exemplul pe care îl dau este Stalin-Allee de la Berlin, se vede pe bulevard momentul unde a murit Stalin, unde s-a schimbat arhitectura continuându-se cu arhitectură modernă şi se cheamă Karl Marx Allee. La noi, un exemplu este blocul Romarta Copiilor, vizavi de Casa Armatei şi de Capşa. Proiectul câştigător era o clădire stalinistă şi care a fost epurat pe şantier după martie 1953. Deci, brusc s-a terminat şi arată cum îl vedeţi acum, cu arhitectura modernă, ca a lui Henselmann, arhitectul cu Stalin Allee: modernă, dar de tot. Pentru ca, apoi, sfârşitul anilor '50 şi anii '60 să fie ani de modernism pur şi dur chiar şi în România. Iar după aceea, când s-au început cartierele mari, de locuinţe, s-au făcut cu arhitectură modernistă CIAM, Bauhaus, Le Corbusier...

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO

În ceea ce priveşte puţinele edificii făcute în perioada aceasta, Sala Palatului (1959-1960), de exemplu, nu mai este realist-socialistă, referinţele sunt la arhitectura noastră din anii '30, Duiliu Marcu şi ceilalţi, ea semănând mai mult cu Palatul Victoria decât seamănă cu Casa Scânteii. Sunt arce şi mozaic - referinţe romane, este o cupolă - referinţă neo-bizantină etc. Politehnica s-a făcut în anii '70 explicit cu referinţe neo-bizantine, cărămidă roşie, cupola ca la Sf. Sofia. Nu există documente în privinţa aceasta, dar cei care au lucrat acolo şi cărora le-am luat interviuri, căci documente nu-s, au spus acest lucru. Politehnica e un caz special la care eu mă uit cu foarte mare atenţie, pentru că nici înainte, nici după nu a mai fost această încercare neo-bizantină. Iar neo-stalinistă este Casa Republicii, care seamănă din mai multe puncte de vedere decât suntem pregătiţi să acceptăm cu Casa Scânteii. Nu se termină cu nimic în partea de sus (o vreme a fost un port-stindard ca o rachetă), dar este naţional(ist)ă în formă şi totalitară în conţinut: sunt luate decoraţii de la arhitectura de la Văcăreşti, după cum declara arhitecta şefă, Anca Petrescu, care se asemuia cu Albert Speer, arhitectul personal al lui Hitler. Credea, fie iertată că s-a prăpădit, că a salvat o parte din frizele de la Văcăreşti, copiindu-le în noua arhitectură. Evident că nu există aşa salvare.

AGERPRES: Deci, trecutul clădirilor realist-socialiste (atât cât au fost) şi distrugerile din anii '80 au influenţat iremediabil arhitectura de după 1989?

Augustin Ioan: Întrebarea este legitimă. Dar eu zic că segmentul de după cutremur, când au început demolările în Bucureşti sunt legate mai degrabă de cancerul distrucţiei decât de cancerul construcţiei. S-a dărâmat enorm de mult mai mult decât s-a construit: 450 de ha de Bucureşti s-a dărâmat (de fapt, un mod de viaţă patriarhal, dar urban) şi mai puţin de 150 de ha s-a construit după aceea, inclusiv Casa Republicii. Şi restul e maidan în continuare. Maidanul cheamă după sine un tip de non-locuri pe care nu ştii ce să faci. Ce să faci între peretele de blocuri pe care le ştiţi şi ce e în spate?! Eu nu-mi dau seama care este planul după care se reconstruieşte acum, apar blocuri prin bălării. Deci, cancerul acesta al distrucţiei în continuare influenţează modul în care facem arhitectură astăzi.

AGERPRES: Există studii care spun că bucureştenii văd Bucureştiul ca fiind un oraş cu istorie şi arhitectură săracă şi se raportează distant la oraşul lor şi că tocmai această raportare negativă a permis distrugerile din trecut şi imixtiunile inadecvate din prezent. Cum aţi comenta?

Augustin Ioan: Da, există această sintagmă de "Bucureşti neiubit". Atunci când este restaurat şi scos la lumină şi scapă de lepra asta a neglijenţei, a abandonului, a nesimţirii instituţionalizate, această componentă e legată de amânarea indefinită şi foarte tulbure a retrocedărilor, care încă nu s-au încheiat. Tu, stat, îi iei omului casa după 1948, îl bagi la puşcărie şi o ocupă te miri cine, dacă nu cumva chiar anchetatorul fostului proprietar, sau vreun politruc de doi bani; şi tu, stat, care ai creat problema, nu te ocupi de ea. E o enormă golănie la rang de stat. Şi după 1989, după procese interminabile, tu, proprietar sau descendent LEGITIM (că nu toţi receptorii au fost sau sunt), primeşti înapoi o ruină. Soluţia ar fi fost asta, din vest: ceea ce este al oraşului să restaureze statul, ceea ce este al privatului, să restaureze privatul. Şi ceea ce s-a retrocedat să se fi retrocedat restaurat. În 1948, când s-au naţionalizat, s-au naţionalizat clădiri noi de 10, 20, 30 de ani. Nu poţi să le retrocedezi foştilor proprietari ruine, să le spui "luaţi-vă ruina înapoi" şi să-i obligi să restaureze.

De ce nu mai iubesc bucureştenii oraşul? Pentru că mai sunt aceiaşi. Păi, hai să vedem câţi sunt a treia sau a patra generaţie bucureşteni? Sunt oameni cărora le e dor de casa de la ţară, nu le e dor de casa din Bucureşti, pe care nu au avut-o. Nu poate să-ţi fie dor de un apartament de bloc. Era un studiu mai vechi care arăta că 80 şi ceva la sută dintre bucureşteni se declară mulţumiţi de locuinţa pe care o au. Mulţumiţi înseamnă că se mulţumesc că au unde să doarmă noaptea. Nu măsoară o satisfacţie. Măsoară absenţa unei soluţii pentru o criză de locuinţe. Singura opţiune pentru locuinţă ieftină acum este să îţi iei un apartament într-un bloc în câmp, nici măcar la periferie.

AGERPRES: Cum sunt faţadele blocurilor din cartiere, proaspăt reabilitate?

Augustin Ioan: Nu poţi să te cerţi cu ideea. Termoizolăm, reducem consumul. Problema este că, dacă va izbucni vreun incendiu, o să ardă ca beţele de chibrit, pentru că sunt făcute pauper din punct de vedere tehnic. Şi a fost o soluţie pentru multe primării de a hrăni firme de construcţie din ogradă. Sectorul 1 a încurajat să se facă reabilitări, nu cu forţa, dar fără mare contribuţie de la locatari. Problema faţadelor este secundă problemelor şi mai serioase ale faptului că s-au reabilitat termic, dar nu s-au şi consolidat, restaurat etc.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Aţi putea să-mi exemplificaţi câteva clădiri contemporane valoroase din punct de vedere arhitectural?

Augustin Ioan: Sunt nenumărate. Să vă uitaţi la premiile Anualelor şi Bienalelor de Arhitectură din România din ultimii douăzeci şi ceva de ani. De curând a fost Anuala de Arhitectură a Municipiului Bucureşti. Minunate proiecte, excepţionale. Foarte multe sunt locuinţe private, bine plasate, fără niciun impact social, pentru că nu le vedem. Nu e un reproş, aşa e peste tot în lume, bogaţii se ascund.

În arhitectura de locuire colectivă au apărut, însă, blocuri - unicat foarte interesante, foarte bine făcute. Le vedeţi ici şi colo, că sunt mai degrabă plombe urbane. Dacă mergeţi pe Sfinţii Voievozi, vedeţi vreo două, trei blocuri; pe lângă televiziune, chiar pe strada de vizavi, sunt nişte blocuri minunat făcute. Ele sunt, apar faţă de masa construită a Bucureştiului şi faţă de prezenţa lor fizică tot nu produc exemplul pe care l-ar putea produce. Dar este interesant că apar aceste blocuri. Apar şi restaurări. Fie că îşi cumpără câte o locuinţă veche, mică şi o restaurează, e o soluţie pentru familii tinere care au curaj şi iau câte o casă din asta de secol XIX. Sau iau o casă mai mare şi sunt două, trei firme de creativi şi fac un business hub. Sau amenajează un etaj de birouri pentru nu ştiu ce firmă de publicitate.

AGERPRES: Cum se integrează aceste clădiri în arhitectura generală a oraşului?

Augustin Ioan: În condiţiile în care toată arhitectura e disparată, Bucureştiul nu are o astfel de estetică dominantă, ca să putem compara. Clădirile acestea au, astfel, o valoare în sine şi o valoare de exemplu pentru zona respectivă. Este foarte important exemplul acesta al clădirilor personale, pentru că se creează emulaţie.

AGERPRES: Aţi vorbit despre arhitectura religioasă ca fiind un element de identitate al Bucureştiului. Ar mai fi şi alte elemente de arhitectură identitară?

Augustin Ioan: Din foarte multe motive, cred că de-abia acum încep să se constituie comunităţi în Bucureşti. Modul în care lumea a fost repartizată la bloc n-avea nicio legătură cu crearea ataşamentului comunitar. Un singur exemplu din trecut ştiu, cartierul Căţelu, loc special pentru refugiaţii basarabeni, în '56-'57, şi-acolo a existat de la început şi o identitate arhitecturală şi de grup.

AGERPRES: În jurul căror elemente se formează aceste comunităţi?

Augustin Ioan: Cel mai bun exemplu pe care vi-l dau este tot din trecut şi anume constituirea pe bresle. Arhitecţii au vrut la un moment dat, prin anii '90, şi au şi solicitat la Primărie, dar nu i-a ascultat nimeni, să ni se dea câteva clădiri din zona centrală pe care să le restaurăm, să dăm un exemplu de cum se face restaurare. Pe banii noştri. Şi nu le voiam în proprietate, le voiam în chirie. Nu a existat acest interes. Şi nici măcar pentru clădiri noi nu există interes, pentru că se putea face un cartier al Creativilor, încă se mai poate face, pentru a se da un exemplu, dar, din păcate nu se întâmplă. Cei care au resurse să acceadă la zona de investiţii imobiliare sunt foarte deschişi la nou. Ar fi un fenomen de contaminare, de circulaţia modelelor, ne-ar prinde şi pe noi cumva şi ne-ar aduce la zi. Deci, există acest fenomen de upgradare a modelelor, a lucrurilor pe care ni le-am dori şi noi şi care funcţionează. Or, ce se făcea în anii '90 şi începutul anilor 2000 ca arhitectură era interbelic. Era o revizitare nostalgică a epocii. Din experienţa Anualelor de Arhitectură care sunt pe Bucureşti reiese că avem acum arhitectură contemporană, la zi. Chiar exemple de office building: tot ce fac, de exemplu Dorin Ştefan sau Vladimir Arsene, prin firmele lor, e arhitectură strict contemporană. E menţionată ca atare, e publicată şi în Occident, nu ţi-e ruşine să arăţi clădirea de birouri, zisă Oromolu, de vizavi de Palatul Victoria, cu curbele acelea. E o clădire foarte frumoasă, deşi putea fi două niveluri mai înaltă. Poţi să duci un occidental acolo şi să spui: uite şi la noi se mişcă lucrurile, având în vedere că, în aceeaşi zonă, s-au mai restaurat două, trei case, s-au mai implantat nişte vile noi, elegante, s-au şi făcut nişte bloculeţe de tipul celor deja invocate chiar pe Aleea Alexandru.

AGERPRES: Să fim optimişti că aceste comunităţi emergente se pot regrupa în jurul arhitecturii contemporane, fără să se mai raporteze tot timpul la trecut?

Augustin Ioan: Da, să fim optimişti, în ciuda vremurilor, a calităţii leadershipului şi a investitorilor imobiliari. Foarte mulţi se raportează creativ la trecut, adică iau clădiri, le restaurează, dar în interior sunt foarte contemporane. Dar rămân respectuoase faţă de oraş, pentru că s-au restaurat clădiri istorice. Cât timp se încetineşte de la firul ierbii în sus mârlănia demolărilor, cred că mai merită încercat.

AGERPRES: Despre arhitectura pieţelor publice şi organizarea lor, ce ne puteţi spune?

Augustin Ioan: Noi nu avem pieţe publice, în sensul urbanistic al termenului: locuri de întâlnire, amenajate şi întreţinute pentru ca să îţi placă să te duci acolo şi să ai şi motiv (comercial, de preferinţă). În schimb, avem pieţe politice, de adunare publică: Piaţa Universităţii, cu momentele '89 şi '90, apoi Piaţa Victoriei, care se activează politic acum mai mult.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Ce elemente le lipsesc pentru a fi nişte pieţe publice?

Augustin Ioan: În primul rând, sunt mai degrabă intersecţii decât destinaţii. Iată pieţele care anturează Universitatea. S-a mai activat Piaţa cu statuile, unde se fac târguri, deci e bazar oriental. Dar se fac din când în când. Or, ar fi util ca ele zilnic să fie interesante, nu doar de Crăciun sau de Paşte, sau când încep campaniile de strângere de semnături şi oamenii de campanie îşi pun corturile şi se reactivează cât îşi fac treaba. Un alt exemplu sunt festivalurile berii din faţa Casei Republicii. În rest, e gol. Dar nu ai cum să ajungi acolo, nu e trecere de pietoni acolo, nu este un spaţiu cu autonomie. Comerţul a fugit din zona centrală a Bucureştiului, s-a dus în mall-uri.

AGERPRES: Care dintre pieţe ar avea potenţial să fie reprezentativă pentru Bucureşti?

Augustin Ioan: Nu mă puneţi să aleg, pentru că relaţia mea cu Bucureştiul este, în primul rând, profesională, nu afectivă. Totuşi ar fi Pieţele Universităţii cele mai ofertante: lumea se mai strânge spontan şi încă mai stă de vorbă. Sunt însă aici locuri cu potenţial memorial, foarte puţin cunoscute: de exemplu, lângă Dalles, nişte cruci şi există tot timpul aprinse nişte lumini în candele, dar sunt zone crude, sângerânde, în care memoria încă lucrează acolo (familia generalului Iancu care deplânge moartea fiicei lor la revoluţie). Deci, este un spaţiu al memoriei, dar foarte puţin vizibil şi neglijat, ca să nu spun că e ignorat din culpă. Ca şi în Piaţa Universităţii, unde este o cruce din aceasta metalică, pictată de un domn Popescu, unde se strâng doi, trei, care au fost în '89 şi '90: sunt bătrâni, pe cale de dispariţie. Or noi, încercând să modernizăm, ştergem urmele acestea care încă mai funcţionează ca vestigii.

Apoi, pentru a fi o piaţă publică, trebuie să îţi placă acolo. Şi cel mai bine funcţionează comerţul, un comerţ atractiv. Uitaţi-vă la Calea Victoriei, care nu mai e arteră comercială. Şi faptul că nu există comerţ în aceste zone este efectul mall-ulurilor, iar mall-ul este un fals spaţiu public, pentru că, dacă se supără proprietarul de acolo, mă dă afară. Într-un spaţiu public nu trebuie să poată să mă dea nimeni afară, este un spaţiu a cărui proprietate este a tuturor şi îngrijit ca atare. Nu este doar un rol al arhitecturii, spaţiul public este un loc al publicului şi este decizia lui dacă se duce acolo, nu poţi să-l duci cu forţa. Când îl aduci cu forţa decade în spaţiu politic. AGERPRES/ (autor: Ionela Gavril, editor: Cerasela Bădiţă, editor online: Simona Aruştei)