Scriitoarea Andreea Răsuceanu, una dintre prozatoarele contemporane preocupate de relația dintre literatură, istorie și memorie, a fost recompensată de Uniunea Scriitorilor din România cu Premiul Scriitorul lunii iunie 2026 pentru romanul 'Hemiptera' (Polirom, 2026). Într-un interviu acordat AGERPRES, autoarea vorbește despre cartea premiată, despre felul în care se documentează înainte de a scrie și despre legătura dintre istorie și ficțiune.

Interviul abordează și trilogia satului C., alcătuită din romanele 'O formă de viață necunoscută', 'Vântul, duhul, suflarea' și 'Linia Karman', precum și preocuparea autoarei pentru istoria locurilor și pentru poveștile oamenilor care le-au locuit. Andreea Răsuceanu vorbește, de asemenea, despre cercetarea arhivelor, despre Bucureștiul de ieri și de azi și despre felul în care experiențe asemănătoare se regăsesc în epoci diferite.

Cercetătoare a literaturii și fost coordonator al unei colecții de proză contemporană, Andreea Răsuceanu a publicat, pe lângă romane, studii dedicate relației dintre literatură și spațiul urban. Cărțile sale au fost traduse în limbile bulgară, franceză și spaniolă.


AGERPRES: Cartea sau titlul, ce a fost mai întâi? Pentru că 'hemiptera' este o metaforă foarte interesantă, care îmi imaginez că poate inspira ea însăși dacă nu chiar un întreg roman, atunci cel puțin un anumit tip de structură, niște idei de pornire.

Andreea Răsuceanu: Așa cum ați intuit, este una dintre metaforele centrale ale romanului, și totodată unul dintre punctele de fugă. Deși aproape întotdeauna îmi găsesc titlul cu o anumită dificultate, de obicei la finalul scrierii cărții, de data aceasta a fost chiar punctul de pornire.

Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, procesul prin care materia inițială a unui roman începe să se organizeze în textul propriu-zis e unul pe care îl controlezi doar parțial. Cumva, tot ceea ce trăiești, ce devine material al gândurilor tale zilnice, începe să comunice și să se structureze în intriga viitorului roman. În cazul acesta, totul a pornit de la o idee centrală, care mi s-a conturat începând cu perioada pandemiei, și anume faptul că sfârșitul lumii nu vine de fapt ca un eveniment catastrofal, punctual, ci e mai degrabă o stare permanentă a lumii, de lentă disoluție, de perpetuă degradare.

Sentimentul apocalipsei, dacă vreți, senzația că lumea se sfârșește încet, chiar sub privirile noastre neatente, a început să genereze diferite metafore care au alcătuit rețeaua de rezistență a cărții. Una dintre ele este cea a hemipterei, ordinul de insecte din care fac parte și cicadele. Sunetul lor, care unora le poate evoca imaginea luminoasă a unei vacanțe de vară, devine treptat în roman unul amenințător, purtător al unui avertisment. Cicadele sunt însă, conform mitului evocat de Platon în Phaidros, și acele ființe care, atunci când s-au născut Muzele, s-au bucurat de muzică și de dans până la uitare de sine. Lipsindu-se de hrană și de apă, în cele din urmă au murit, fiind ulterior transformate în cicade.

AGERPRES: Timpul romanului alternează între un prezent puternic marcat de trecutul recent și un trecut mai îndepărtat, din secolul al XIX-lea. Cât de greu a fost să treceți de la un limbaj la altul? Să jonglați cu cele trei epoci? Pentru că vorbim, practic, de trei perioade istorice diferite, cea pe care o traversăm chiar acum, cea care s-a încheiat în 1989 și secolul al XIX-lea.

Andreea Răsuceanu: Pentru mine schimbarea aceasta de registru nu a constituit niciodată o provocare, pentru că scrierea oricărui roman începe propriu-zis atunci când procesul de documentare a avansat suficient. Până în acel moment am deja în minte acțiunea fiecărui plan al cărții, spațiile precise în care se petrece acțiunea, conturul personajelor, știu cum arată, cum sunt îmbrăcate, cum vorbesc.

Sigur că, de fapt, documentarea nu încetează niciodată, uneori nici după încheierea cărții, sunt mereu lucruri care trezesc curiozitatea, legate de o epocă sau alta. Perioada de documentare reprezintă o etapă esențială în procesul de scriere nu doar pentru că presupune acumularea unor informații necesare, ci pentru că te introduce în atmosferă, te ajută să devii familiar cu personajele tale, să 'vezi' în detaliu lumea despre care scrii. Cred că aceasta e partea cea mai importantă când e vorba despre romane scrise pe mai multe planuri temporale. Citesc deseori romane istorice sau care vorbesc despre o anumită epocă și mi se pare că sună fals sau că 'decorul' e neverosimil, sau că există inadvertențe ori greșeli factuale. E foarte ușor să cazi în ridicol atunci când nu stăpânești bine informația istorică.

Sigur, mulți cititori nu-și dau seama, nu sunt atenți la nuanțe sau amănunte de acest tip, sau pur și simplu nu cunosc informația, ori caută doar divertismentul, și e dreptul lor, dar sunt și cititori foarte buni, rafinați, ca să nu mai vorbesc despre profesioniști, și ei își vor da imediat seama de aceste stridențe. Cu gândul la ei scriu întotdeauna.

AGERPRES: Bucureștiul, surprins aici, după cum spuneam, în trei ipostaze istorice diferite, devine aproape un personaj, complex și capricios. De unde această pasiune pentru istoria orașului, pe care ați documentat-o pe parcursul mai multor cărți, și pentru istorie în general?

Andreea Răsuceanu: În școală nu mi-a plăcut niciodată istoria, mi se părea materia cea mai anostă, pentru mine echivalentă cu memorarea unor date infinite și cu recitarea lor pe de rost. Nu am avut norocul unui profesor care să-mi trezească interesul pentru ea, așa cum s-a întâmplat cu literatura, română și universală. Dar treptat am realizat că nu poți citi nici literatură și, în general, nimic dacă nu cunoști contextul istoric, dacă nu poți să-ți configurezi în minte identitatea și atmosfera unei epoci.

Am descoperit frumusețea istoriei târziu, în ultimii ani de liceu, mai ales citind studiile adepților Școlii Annales, după ce am înțeles că istoria e mult mai mult decât cea de manual și că, puse într-o anumită configurație, evenimentele și cronologiile învățate pe dinafară spuneau de fapt o poveste fascinantă. Am înțeles repede că trecutul nu ți se dezvăluie de fapt așa cum a fost dacă citești cărți și manuale, adică versiunea oficială a istoriei, ci dacă mergi la document, acolo se află de fapt adevărata viață a unei epoci, a oamenilor mărunți, obișnuiți care au trăit-o. Au început să mă obsedeze profilurile acestor ființe din trecut, care-mi puteau deveni brusc foarte apropiate, prin intermediul unor documente în care-și spuneau, uneori involuntar, povestea.

Mă refer acum la documente oficiale, cereri, acte de donație etc, în majoritatea există câte o dorință ascunsă a cuiva, câte o dezvăluire personală. Descoperirea aceasta s-a legat ulterior de pasiunea pentru istoria și literatura orașului. Bucureștiul - și orice oraș, de fapt - e un generator inepuizabil de povești care pot fi exploatate literar, mă fascinează formele pe care le generează locuirea comună a unui spațiu. În literatura mea, cum a observat critica, spațiul devine un adevărat personaj, dar cred că și în biografia mea reală, sau în viața de zi cu zi, văd Bucureștiul ca pe un personaj, cu identitate proprie, un fel de ființă volatilă, la granița dintre două tipuri de existență, dintre două lumi.

AGERPRES: Ce ați simțit că se schimbă în momentul în care ați trecut la explorarea istoriei Bucureștiului în ficțiune față de modul în care ați lucrat la cărțile dumneavoastră anterioare de cercetare dedicate aceluiași oraș: 'Cele două Mântulese' (2009), 'Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară' (2022), 'Dicționar de locuri literare bucureștene' (2019), 'Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului' (2016)?

Andreea Răsuceanu: Nu știu dacă asta am făcut, o explorare a istoriei Bucureștiului în ficțiune, oricum pentru mine nu e trăsătura principală a prozei mele. Dar spațiul a contat întotdeauna, într-adevăr, devenind uneori aproape un personaj. Scrisul de ficțiune este complet diferit de cel de cărți științifice, presupune o cu totul altă disciplină, dar este adevărat că e util să ai deja o experiență în construirea unei cărți, indiferent de tipul acesteia. Eu am deprins-o datorită anilor în care am lucrat cu Sorin Alexandrescu, care mi-a fost pe rând coordonator al disertației de masterat, al tezei de doctorat și al cercetării postdoctorale. Acestea au devenit ulterior cărți.

Revenind la oraș și la ficțiune, de fapt Bucureștiul nu e singurul spațiu privilegiat în proza mea, și critica a observat acest lucru, numind trilogia formată din romanele 'O formă de viață necunoscută', 'Vântul, duhul, suflarea' și 'Linia Karman' - 'trilogia satului C'. În ele, ca și în cel mai nou roman, 'Hemiptera', totul a pornit însă de la o idee, de la personaje și poveștile lor.

În 'Hemiptera', tema e cea a apocalipsei lente care cuprinde lumea, fără ca nimeni să conștientizeze modurile subtile în care acest proces de degradare lentă afectează tot ceea ce este în jurul nostru. Mi-am dorit ca partea istorică din Hemiptera să fie redată prin ochii și experiența câte unui personaj care să provină dintr-un strat social diferit, astfel încât cititorul să aibă o imagine asupra societății și a vieții cotidiene din epocă.

AGERPRES: Explicați-le puțin cititorilor noștri acest concept de 'geografie literară', așa cum îl folosiți dumneavoastră, pentru că termenul are, desigur, mai multe accepțiuni. Cu ce diferă el față de alte concepte cum ar fi, de exemplu, cel de 'geocritică' (Westphal) sau de 'psihogeografie' (Debord) sau chiar cel mai vechi și mult mai cunoscut de 'flâneur'?

Andreea Răsuceanu: Eu aș spune că am practicat mai degrabă o combinație între geografie literară și geocritică. M-a interesat atât felul în care literatura reprezintă și reconstruiește un spațiu real, cât și raportul invers: felul în care spațiul produce sens în interiorul textului și participă la construcția lui. Psihogeografia și figura flâneurului presupun în primul rând experiența individuală a orașului, în timp ce pe mine m-a preocupat mai mult dimensiunea istorică, memoria sa, alcătuită din toate straturile succesive - dimensiunea sa stratigrafică, cum a numit-o Bertrand Westphal - care îi determină identitatea.

AGERPRES: Scriitoarea de origine bulgară Kapka Kassabova face următoarea observație în introducerea sa la cel de-al doilea volum, 'Către lac', din tetralogia sa despre Balcani: 'Geografia modelează istoria'. Așa este, geografia modelează istoria? Sau poate vorbim mai degrabă de o intersecție?

Andreea Răsuceanu: Da, cred că afirmația Kapkăi Kassabova se apropie foarte mult de adevăr, contextul geografic determină mult din ceea ce se întâmplă în istoria unei țări. Dacă ne gândim la Principatele Române, lucrurile devin și mai evidente, și cred că Hemiptera e aproape o punere în concret a afirmației Kapkăi Kassabova. Cred că geografia are un rol mult mai important decât suntem obișnuiți să credem.

Locurile nu sunt simple decoruri ale istoriei, relieful, apele, vecinătățile unui oraș determină felul în care oamenii locuiesc, circulă, se întâlnesc etc și, implicit, felul în care se produce istoria - dar și literatura. Pe de altă parte, locul păstrează urmele celor care l-au traversat, ale violențelor și diferitelor etape ale dezvoltării sale. Eu consider că tocmai această memorie stratificată a locului reprezintă una dintre zonele cele mai fertile pentru literatură.

AGERPRES: Există, după cum notam deja, această pendulare între trecut și prezent în 'Hemiptera', una dintre paralelele interesante fiind aceea pe care o faceți între perioada pandemiei pe care am trăit-o cu toții și Ciuma lui Caragea. Povestiți-ne ritualul dumneavoastră de documentare. Pentru că este clar, din tot ce am vorbit până acum, nu doar din acest episod, că vă documentați foarte mult.

Andreea Răsuceanu: Așa cum am spus deja, documentarea este o etapă esențială în lucrul la un roman. Cu cât citești mai mult despre o epocă, un anumit moment istoric, cu atât te apropii mai tare de spiritul ei/lui. Nu doar înțelegerea profundă a epocii contează, ci și capacitatea de a o reconstitui în amănunt, o întreagă lume în mișcare, cu sunetele, mirosurile și imaginile ei emblematice. Chiar dacă romanele mele nu sunt propriu-zis ficțiune istorică, ci au și alte tipuri de miză, metafizică, psihologică, socială, cred că e foarte important să cunoști în detaliu epoca despre care scrii.

Așa că citesc mult înainte, inclusiv documente, dacă găsesc, ascult muzica perioadei respective, notez amănunte semnificative pe care le descopăr, legate de spațiul în care se desfășoară acțiunea, dar și detalii vestimentare, fizionomice, de limbaj tipice epocii etc. Nu folosesc tot acest material care se adună, dar el există ca eu să înțeleg, să văd și ceea ce se întâmplă dincolo de cadrul unei scene din carte: dacă amintesc despre Dâmbovița, de pildă, văd și morile, gospodăriile așezate în zona inundabilă din oraș, apele ei noroioase care poartă cu ele reziduurile orașului.
O altă parte importantă a documentării presupune revenirea repetată în locurile despre care scriu. Chiar dacă ele nu mai arată ca în perioada despre care scriu, există întotdeauna mici revelații, amănunte de la care pot porni episoade întregi. Cu alte cuvinte, încerc să trăiesc puțin în lumea despre care urmează să scriu, ca să mi-o pot apropria și apoi să o transform într-una ficțională.

AGERPRES: Rămânem la ideea că istoria se repetă? Și nu mă refer aici, bineînțeles, la molimele în sine, ci la năravurile celor implicați în gestionarea lor, la comportamentele umane în general.

Andreea Răsuceanu: Da, atunci când lucrezi cu documente, când citești despre contextul istoric al unor evenimente care au schimbat sau au influențat cursul lucrurilor, realizezi că există anumite tipare comportamentale, gesturi, atitudini repetitive. Ciuma lui Caragea, evocată în 'Hemiptera', oferă un punct de plecare pentru o reflecție asupra naturii umane și a modului în care crizele sanitare scot la suprafață mecanisme sociale, morale și psihologice care se manifestă indiferent de epoca istorică. Printre acestea, teama de necunoscut, răspândirea teoriilor conspirației, lipsa de încredere în autorități, și, uneori, exploatarea vulnerabilității celorlalți în scopuri personale.

Totuși, un moment de criză nu dezvăluie exclusiv dimensiunea negativă a comportamentului uman. Dimpotrivă, el poate evidenția solidaritatea, altruismul, curajul, capacitatea de sacrificiu etc. În astfel de împrejurări, se naște o tensiune între instinctul de conservare și responsabilitatea morală față de ceilalți. Tocmai această tensiune face ca reacțiile oamenilor în fața epidemiilor să fie relevante dincolo de cadrul istoric în care se produc, este elementul constant care le definește.

Ca să dau doar câteva exemple, în 'Hemiptera', în capitolul 'Venețiana', o medica este unul dintre puținii doctori care acceptă să rămână în Bucureștiul infestat de ciumă, refuzând să se refugieze undeva în siguranță. Ea se luptă cu un sistem în care e obligatoriu să fie carantinați laolaltă cu bolnavii și cei care au avut contact cu persoane contaminate, chiar dacă nu au încă simptome.

Astfel, ajută o femeie să nască și așteaptă cu încordare dimineața pentru a descoperi dacă mama e sau nu purtătoarea bacilului ciumei și dacă fetița nou-născută va supraviețui. Dar lucruri și mai grave se întâmplau pe atunci, și ele au intrat parțial în roman: oamenii deveneau profund vulnerabili, erau jefuiți, abandonați pe câmp împreună cu cadavrele și uneori chiar uciși de ciocli, în timp ce autoritățile confiscau averile celor decedați, lăsându-le moștenitorii pe drumuri. În 'Moarta', ultimul capitol al cărții, spiritul unei femei de la curtea domnească îl însoțește pe ultimul drum pe bărbatul iubit, mort de ciumă, pe care rudele îl îngroapă pe ascuns, undeva la mănăstirea Dealu, împotriva directivelor autorităților.

AGERPRES: Pentru că am vorbit atât de mult despre București, ați coordonat în urma cu câțiva ani (2021) o antologie de proză scurtă denumită 'Cartea orașelor' - la care ați și contribuit cu o proză, tot despre București -, în care mai mulți autori scriu despre orașele lor, natale sau adoptate mai târziu în viață. Spuneți-ne mai multe despre acest proiect.

Andreea Răsuceanu: A fost un moment în care am vrut să-mi lărgesc un pic aria de interes geografic, am depășit granițele Bucureștiului, care este orașul meu natal. M-a interesat să văd ce tip de relație au și alți scriitori cu orașele în care s-au născut sau unde și-au petrecut o perioadă semnificativă din viață. A fost un experiment foarte interesant, care a arătat, încă o dată, diversitatea formulelor prozastice din literatura română contemporană. Textul meu a fost integrat ulterior, într-o variantă modificată însă, în romanul 'Vântul, duhul, suflarea', e vorba acolo de o plimbare pe malurile Dâmboviței, prin dreptul vechiului Tribunal București.

AGERPRES: Care sentiment este mai puternic, acela că suntem modelați iremediabil de orașul în care trăim sau acela că fiecare dintre noi își apropriază orașul în care trăiește, și-l însușește?

Andreea Răsuceanu: E un raport de reciprocitate, desigur. Pierre Sansot vorbește despre felul cum atmosfera orașului este influențată de cel care îl locuiește, dar și despre cum își pune amprenta asupra stării noastre emoționale spațiul exterior. Eu cred că suntem în mare măsură formați de locul în care trăim, dar, în același timp, într-un anume sens influențăm spațiul din jurul nostru și îl integrăm în propria identitate. Fiecare dintre noi are un oraș propriu, numai al său, și sunt tot atâția București câți locuitori ai săi există.

AGERPRES: Ați coordonat o colecție de literatură română contemporană la editura Humanitas, în cadrul căreia a apărut și antologia menționată anterior, ce v-a plăcut cel mai mult și ce v-a plăcut cel mai puțin din munca de editor?

Andreea Răsuceanu: Am inițiat și apoi am coordonat colecția vreme de șapte ani, a fost o provocare în acel moment, și m-am bucurat să o primesc. Mi-a plăcut să lucrez cu manuscrise, să descopăr voci noi și promițătoare, să interacționez cu scriitorii și dintr-o altă postură decât cea de coleg. Dar munca de editor este cronofagă, repetitivă și în cele din urmă epuizantă. Chiar dacă am avut mereu tot sprijinul din partea editurii Humanitas, mi-am dat seama până la urmă că îmi rămâne prea puțină energie pentru scrisul meu, și că am nevoie de un tip de activitate din care scrisul meu să se hrănească, mai apropiată de cercetare și documentare. Și așa am renunțat, nu fără părere de rău.

AGERPRES: Înainte de acest roman, ați scris o trilogie despre mitologizantul sat C., un sat de la Dunăre, care include romanele 'O formă de viață necunoscută' (2018), 'Vântul, duhul, suflarea' (2020) și 'Linia Karman' (2023), toate romane dense, extrem de ambițioase, care abordează teme mari, dureroase, complicate, cum ar fi obsesia identitară, emigrația, dezrădăcinarea, abandonul, memoria etc. Ați pornit cu ideea unei trilogii sau așa s-a conturat pe parcurs?

Andreea Răsuceanu: Nu, ideea trilogiei mi-a venit abia spre finalul primului roman, 'O formă de viață necunoscută', când am realizat că mai am lucruri de spus, legate de spațiul C-ului și de istoria familiei care-și are rădăcinile acolo. Aici, în acest prim roman, care este, după cum a și remarcat critica, unul al memoriei, poate mai mult decât celelalte din trilogie, există mai multe povești, plasate în epoci diferite. În centrul lor sunt patru femei, dacă o socotim și pe naratoare - Stanca, una din ctitorițele bisericii Mântuleasa, Elena, proprietara unei case vecine cu școala de pe strada Mântuleasa, Ioana, cea a cărei memorie încearcă s-o restituie naratoarea, mergând pe firul istoriei familiale. De aici, din această ultimă poveste, s-au desprins ulterior firele principale din al doilea roman, 'Vântul, duhul, suflarea', și firele au mers înapoi, către satul C.

Abia aici cred că acesta a prins conturul unui spațiu mitic, cum s-a spus, a devenit o lume în sine, un centru (re)generator al romanului, către care se întorc personajele - inclusiv cele din 'Linia Karman', ultimul roman al trilogiei, fac acest lucru. Astfel, satul C e văzut în vremea boierilor antiunioniști, în momentul în care apar primii emigranți italieni, e prezent în reveriile multora dintre personaje, care-și rememorează copilăria, e imaginat de o descendentă a familiei care nu a trăit în România etc. Sigur, acesta e liantul concret între cele trei romane, dar de fapt există o rețea întreagă de semnificații, amănunte, acțiuni și personaje care le leagă.

AGERPRES: Lucrați în prezent la Muzeul Literaturii Române, unde ați organizat relativ recent o expoziție dedicată autoarelor din trecut, care s-a numit 'Orașul scriitoarelor. Peisaj urban în literatura scrisă de femei', în cadrul căreia ați valorificat documente și fotografii din Arhivele Naționale și de la Muzeul Literaturii. Cum v-a venit ideea acestui proiect? Care a fost cea mai surprinzătoare descoperire pe care ați făcut-o cu această ocazie?

Andreea Răsuceanu: Totul a început cu intenția mea de a face o expoziție care să vorbească despre imaginea orașului în literatură, pornind de la romanele citadine ale Hortensiei Papadat-Bengescu și trecând prin literatura unor autoare active în perioada interbelică. Am început să caut în arhive urme ale acestor autoare, mi-am dorit să putem expune cât mai multe manuscrise, pagini din presă, ediții princeps etc. care să le fi aparținut și, împreună cu colegii de la Arhivele Naționale, am reușit să adunăm un corpus substanțial de materiale.

O parte foarte importantă a proiectului a constat în recitirea și reevaluarea literaturii lor, de unde am scos citate ilustrative pentru relația lor cu orașul. Am descoperit, pe parcurs, ce mult seamănă profilul unora dintre scriitoarele incluse în expoziție cu cel al scriitoarelor de azi. E vorba despre un tip de proză minimalistă, confesivă, acută. Și, poate cel mai important, am redescoperit ce literatură diversă, citadină, curajoasă se scria, deși multe dintre aceste autoare au căzut astăzi aproape în uitare.

AGERPRES: O descoperire recentă despre București, pe care nu o regăsim în niciuna din cărțile pe care le-ați scris până acum?

Andreea Răsuceanu: E vorba despre o descoperire care se leagă de noul meu roman, deci n-am să spun încă prea multe, doar că se referă la un loc din proximitatea Bucureștiului. E un loc cu o istorie bogată, care pe mine m-a fascinat și căruia i-am descoperit o anumită particularitate. Ea va sta în centrul noului meu roman, sub forma unei metafore generatoare de sensuri multiple.


Andreea Răsuceanu este prozatoare și critic literar, autoarea trilogiei satului C., alcătuită din romanele 'O formă de viață necunoscută', 'Vântul, duhul, suflarea' și 'Linia Karman'. Pentru volumele sale a primit, între altele, Premiul Academiei Române pentru proză și Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză, iar în 2026, Premiul Scriitorul lunii iunie pentru romanul 'Hemiptera'. A publicat studii despre relația dintre literatură și spațiul urban și a coordonat colecția 'Scriitori români contemporani' a editurii Humanitas.AGERPRES (RO - autor: Cristina Zaharia, editor: Mariana Ionescu, editor online: Andreea Lãzãroiu)