Autoarea americană Rachel Kushner, finalistă la Booker Prize, dezvăluie într-un interviu pentru AGERPRES cum a luat naștere cel mai recent roman al său, 'Creation Lake', apărut în limba română în 2025 sub titlul 'Lacul creației'.

Scriitoarea detaliază instrumentele și sursele sale de inspirație, felul în care își construiește personajele și temele care o preocupă constant - de la eco-activism și dinamica micilor comunități la chestionarea loialității, a mecanismelor de control ale statului și corporațiilor sau a tensiunii dintre dorința de apartenență și nevoia de independență.

Dintre romanele sale traduse în limba română se numără 'Aruncătorii de flăcări' (2022) și 'Clubul Mars Room' (2019), care, alături de 'Lacul creației', se află pe lista bestsellerelor New York Times.


AGERPRES: Romanul dumneavoastră cel mai recent, 'Creation Lake'/'Lacul creației' - publicat și în România -, este un roman de spionaj atipic, printre protagoniști numărându-se o tânără spioană (probabil) americană, un filosof francez mai în vârstă și o comunitate eco-anarhistă din sud-vestul Franței. Cum v-a venit ideea acestui roman? Ați pornit de la spioană, de la filosof sau de la comunitate?

Rachel Kushner: Prima care mi-a venit în minte a fost ideea acestei colective formate din tineri parizieni care se mută într-o zonă izolată din sud-vestul Franței, unde se încăpățânează să practice agricultura pe un sol pietros, în timp ce sunt supravegheați de poliție. Dat fiind că aceste cercuri de activiști îmi sunt foarte familiare, întotdeauna m-am gândit că aș putea scrie un roman excelent pornind de la o astfel de comunitate.

Apoi m-am gândit la regiunea respectivă din Franța ca loc de desfășurare a acțiunii, pentru că, iarăși, o cunosc bine. E o zonă cu multe peșteri antice, unde au fost detectate urme de viață vechi de cinci sute de mii de ani. Cu gândul la această regiune, la un moment dat chiar am cochetat cu ideea de a scrie un roman plasat în preistorie. Ar fi fost o adevărată provocare să scriu dialogurile! Între timp, însă, ideea aceasta de a introduce niște oameni preistorici în romanele mele a devenit un fel de glumă cu care mă tachinez singură. Până la urmă am plasat acțiunea în timpurile moderne (undeva în preajma anului 2013), introducând în schimb un personaj care meditează din plin asupra trecutului.

Așadar, ca să rezum, aveam un decor, Franța rurală - un loc fictiv, dar bazat pe zone pe care le cunosc foarte bine -, aveam un conflict, un grup de activiști aflați într-o relație tensionată cu autoritățile franceze, câteva idei și teme legate de nomadism, oamenii peșterilor și ideea de subversiune. De aici am pornit.

Spioana a apărut la final, deși se poate spune, într-un fel, că și în cazul ei m-am inspirat din realitate. În urmă cu mai mulți ani, un tânăr activist de mediu - pe care nu l-am cunoscut personal, dar care avea legături cu persoane pe care le cunosc -, a fost atras într-o capcană de o femeie care lucra sub acoperire pentru FBI. Tânărul a fost acuzat de incendiere și sabotaj și a primit douăzeci de ani de închisoare. Executase deja aproape nouă ani din această condamnare, când avocații săi au reușit în sfârșit să demonstreze că fusese provocat și cum, și să-i anuleze condamnarea. Acest caz, sau mai precis ideea aceasta a unei informatoare FBI, m-a urmărit mult timp. M-am tot întrebat: ce fel de persoană ajunge să fie agent provocator? Cine este această femeie și cum gândește ea?

AGERPRES: Personajul principal al romanului este o tânără atrăgătoare care folosește un nume fals: Sadie Smith. Este o fostă agentă FBI căzută în dizgrație, în prezent spioană independentă angajată de entități private necunoscute. Pentru că folosește mereu deghizări și alte identități, știm foarte puține despre ea. A fost mai dificil să construiți acest personaj fără trecut comparativ cu altele?

Rachel Kushner: Culmea este că nu mi-a fost deloc greu. Iar odată ce i-am găsit ei vocea, am scris toată cartea foarte ușor. Au fost paisprezece luni extrem de plăcute, în care am scris într-o frenezie. La început, protagonista mea este rea și lipsită de remușcări, sau cel puțin așa pare, iar aceste trăsături care mie îmi sunt străine m-au ajutat să o văd cu multă claritate ca personaj, în ciuda faptului că ea nu are un trecut, o familie sau 'sentimente' ca toată lumea. În schimb, Sadie are un simț al umorului direct și probabil că aici semănăm. Spune cu voce tare lucruri pe care oamenii nu le spun în mod normal cu voce tare sau gândește lucruri pe care oamenii de obicei și le reprimă. Sau cel puțin eu așa fac.

Iar, dacă ne gândim din punctul de vedere al cititorului, atunci e clar că ea funcționează mai degrabă ca un protagonist dintr-un roman de spionaj, al cărui rol este fie să provoace, fie să rezolve o enigmă, și nu ca ca un protagonist dintr-un roman psihologic, pe care trebuie să-l analizăm în profunzime, să-l studiem din punct de vedere psihologic. Doar că romanul meu nu e propriu-zis un roman de spionaj, iar ea ajunge până la urmă într-un impas existențial, ceea ce, sper eu, va stârni curiozitatea cititorului, ca în fața oricărui personaj aflat în criză.

AGERPRES: Există două voci narative în carte, într-un singur narator. Cealaltă voce îi aparține unui filosof francez, Bruno Lacombe, un bărbat mai în vârstă care trăiește într-o peșteră și trimite uneori e-mailuri comunității agricole din bucătăria fiicei sale. De ce ați ales să deschideți romanul tocmai cu vocea lui?

Rachel Kushner: Bruno este inima cărții, spiritul ei tutelar, după părerea mea. În plus, pot să spun că pur și simplu mi-a plăcut cum sună ideea aceea a lui potrivit căreia neanderthalienii erau predispuși la depresie. Ideea asta mă emoționează și totodată mă face să mă întreb: chiar erau predispuși la depresie? De unde știe Bruno asta? Motiv pentru care ceea ce sper în legătură cu acest lucru este ca cititorul să detecteze umorul situației sau, mai exact, să detecteze faptul că avem de-a face cu un om care își permite totuși niște libertăți în timp ce își practică meseria sa de antropolog din fotoliu.

AGERPRES: Spuneați într-un alt interviu că filosoful care v-a inspirat în construirea personajului Bruno Lacombe a fost francezul Jacques Camatte, dar sigur sunteți la curent cu faptul că mulți dintre cititorii dumneavoastră s-au dus cu gândul la un alt filosof francez, Bruno Latour. E vorba de o simplă coincidență sau a fost ceva intenționat?

Rachel Kushner: Niciodată nu mi-a trecut asta prin minte. Nici nu am citit nimic de Bruno Latour, de altfel, pe care îl percep ca pe un universitar. Și nu că ar fi ceva rău în a fi universitar, dar Bruno al meu nu e deloc așa. El este un fost activist care și-a dedicat întreaga viață cauzei revoluției, până când și-a pierdut și ultima speranță că ar putea vreodată să schimbe lumea, cu toate că încă mai crede în sacralitatea vieții pe pământ.

Bruno al meu s-a născut în întregime din imaginația mea, dar este adevărat că ideea vagă a unui om de litere care trăiește într-o peșteră mi-a venit de la Jacques Camatte. Pe de altă parte, însă, o parte din biografia timpurie a personajului meu, și anume partea în care îl regăsim pe Bruno spălând străzile din Paris, mi-a fost inspirată de viața lui Jean-Michel Mension, un apropiat al lui Guy Debord. Dar este adevărat că au mai fost și alții care mi-au menționat numele lui Bruno Latour, ceea ce pe mine mă derutează un pic. Pentru că, după cum spuneam, nu am citit absolut nimic scris de el.

AGEPRES: Ceea ce ne predică, foarte pe scurt, Bruno Lacombe este că ar trebui să renunțăm la civilizație și să ne întoarcem să căutăm în preistorie un mod de a trăi autentic. Este cumva acesta un alt mod de a ne spune că suntem cu toții pervertiți de istorie, pentru simplu fapt că trăim în interiorul ei? În special acum, când 'capitalismul dezastrelor' (Klein, 2007) pare să se fi instalat pentru totdeauna.

Rachel Kushner: Nu sunt convinsă că el le spune oamenilor în mod explicit ce să facă. Cred mai degrabă că el însuși este curios în legătură cu posibilitatea ca primele forme de viață de pe acest pământ să fi știut unele lucruri pe care noi le-am uitat, pe care le-am pierdut, și se întreabă dacă nu cumva ar trebui să căutăm în trecutul foarte îndepărtat pentru a înțelege cum trebuie să trăim mai departe, având în vedere faptul că, în prezent, după cum o spune el însuși, 'ne îndreptăm spre extincție într-o mașină lucioasă, fără șofer'

El nu comentează, de fapt, asupra modului în care istoria distorsionează percepțiile oamenilor, ci asupra faptului că se pot imagina contra-istorii, unele care ne pot oferi instrumente care ne-ar putea ajuta să ne salvăm de propria noastră anihilare ca specie. Cu alte cuvinte, el se gândește doar dacă nu cumva există anumite indicii pe care strămoșii noștri ni le-au lăsat și pe care noi le-am putea prelua și examina. Ca și cum noi, oamenii, am fi avut un părinte, iar acum am fi orfani, și ne întrebăm: a lăsat oare părintele nostru vreun bilet cu instrucțiuni pentru supraviețuirea noastră? Sună poate primitiv, dar eu însămi pot spune că îmi puneam astfel de întrebări.

AGERPRES: Și tot Bruno spune la un moment dat că 'somnul este un act revoluționar', pentru că reprezintă o evadare din realitate. Este poate acesta un mod de a spune că somnul este subversiv în raport cu capitalismul, care promovează ideea că 'timpul înseamnă bani'?

Rachel Kushner: El spune că somnul te face să te simți bine, și chiar așa este. Eu m-am gândit de fapt la scriitorul, regizorul și personalitatea TV germană Alexander Kluge. Atunci când am avut ocazia să-l întâlnesc, avea 88 de ani și arăta uimitor, foarte proaspăt și arătos. (Acum are 94 și probabil că arată la fel). L-am întrebat: 'Care este secretul tău?', iar el mi-a răspuns: 'Dorm 12 ore pe noapte!'.

Adevărul este că m-am jucat un pic cu Bruno. Să spui că ceva atât de sănătos și plăcut precum somnul este și revoluționar este un mod de a spune că a-ți dori ca toată lumea să ducă o viață mai bună este de asemenea ceva foarte sănătos și instinctual. Și nu sunt sigură că lucrurile stau chiar așa. Deși poate că Bruno m-ar contrazice. Există o versiune oarecum de stânga a piesei Macbeth a lui Shakespeare în care se spune că somnul repară 'mâneca destrămată a grijii'. Este ceea ce știu foarte bine bătrânii noștri, cei mai înțelepți, că somnul ne repară. Și cine i-ar putea contrazice? Doar un nebun...

AGERPRES: Mai există încă un filozof francez în carte, unul care apare chiar cu numele său real, Guy Debord, și asta m-a făcut să îmi doresc să vă întreb: care este de fapt filosoful dumneavoastră francez preferat?

Rachel Kushner: Asta este o întrebare foarte frumoasă! De fapt, nu cred că am un favorit. Dar aș vrea, în schimb, să spun un lucru interesant despre Debord, pe care l-am citit după ce am scris romanul, și anume faptul că, la sfârșitul anilor '50, după ce a mers la Lascaux și a privit pereții pictați ai peșterii, după ce a văzut, adică, această lucrare de artă străveche, a stat să bea și să discute până târziu în noapte, convins fiind că ceea ce tocmai văzuse, acea fărâmă de artă preistorică, avea să-l forțeze să-și reconsidere toate teoriile. Altfel, dacă mă gândesc la filosofii francezi, îmi place foarte mult cartea lui Deleuze despre Proust. Și la fel cartea lui Alain Badiou 'Secolul', strania autobiografie a lui Althusser, 'Viitorul nu se termină niciodată'. Îmi mai place cartea lui Sartre despre Genet, chiar dacă lui Genet nu i-a plăcut. Sunt doar câteva dintre titlurile care-mi trec prin minte...

AGERPRES: Revenind la Sadie, am observat că toate personajele dumneavoastră feminine sunt puternice, dure, sfidând rolurile tradiționale de gen. Sunt singuratice, independente, au obiceiuri considerate în mod obișnuit a fi mai degrabă masculine. Este acesta modul dumneavoastră de a face feminism, mai degrabă decât activism explicit?

Rachel Kushner: Sincer, nu. Nu îmi gândesc niciodată personajele ca pe niște întruchipări ale unor idei politice care de fapt sunt ale mele. Dimpotrivă, pentru ca aceste personaje pe care le creez să fie credibile, trebuie să simt că ele sunt reale, ceea ce înseamnă că trebuie să fie în mod semnificativ diferite de mine.

De exemplu, protagonista din 'Aruncătorii de flăcări' este tânără și impresionabilă și, deși este întrucâtva o fire independentă și ambițioasă, și este motociclistă, în același timp se lasă exploatată și este tratată cu cruzime de mai toate celelalte personaje din roman.

De asemenea, Romy din 'Clubul Mars Room' este un suflet rănit, dar este în același timp și o fire temperamentală, care trebuie să suporte consecințele acțiunilor ei. Iar Sadie, dacă așa o chema-o, din 'Lacul creației', este aproape ca un mic diavol. În mintea mea, ea este mai degrabă o anti-feministă. N-o fi ea neapărat de partea bărbaților, dar nu se arată cine știe ce prietenoasă nici cu femeile. Deși, purtându-se ca un fel de James Bond, pentru că îi place să bea și să facă sex cu oricine are chef și să lase un dezastru în urma ei, se poate spune că există un dram de revoltă în ea împotriva ordinii patriarhale.

Și eu am un gen, sunt femeie, și îmi plac bărbații, deși pe unii îi găsesc ridicoli, la fel cum mi se par și multe femei. Toate aceste prejudecăți care modelează realitatea din jurul nostru, precum și faptul că unele femei, cum ar fi Sadie, trădează cauza, țin mai mult de universul credibil al cărții decât de nevoia mea de a transmite un mesaj. Pentru Sadie, ca să revin la ea, m-am inspirat din tot felul de spioni reali care s-au infiltrat în mișcări de stânga. De asemenea, eu însămi am văzut ce înseamnă să bei, așa că îmi e ușor să scriu despre asta. Cu alte cuvinte, parte din proces are legătură cu ideea de 'a scrie despre ce cunoști'.

AGERPRES: De unde ați căpătat dumneavoastră însevă această pasiune pentru mașini și motociclete?

Rachel Kushner: Eu nu mai merg cu motocicleta, nu chiar, am renunțat la asta cu mulți ani în urmă. Dar vă pot îndruma spre cartea mea de eseuri 'The Hard Crowd', care nu este (încă) tradusă în limba română. Acolo am un lung eseu, care se numește 'O fată pe motocicletă', în care relatez experiența mea cu motocicletele. Despre mașini nu știu ce să zic. Întotdeauna mi-au plăcut. Iar acum a venit rândul fiului meu să fie pasionat de ele. Probabil că am moștenit asta de la tatăl meu, ceea ce, iarăși, nu este foarte ușor de explicat. Dar puteți găsi explicația pe larg aici: https://harpers.org/archive/2024/12/in-the-rockets-red-glare-rachel-kushner/

AGERPRES: Sadie are misiunea de a distruge respectiva comunitate agricolă din interior. Poate fi citit lucrul ăsta și ca o metaforă a modului în care umanitatea își distruge singură planeta?

Rachel Kushner: Da, cred că se poate interpreta și așa. Deși nu sunt sigură că mai avem nevoie de genul ăsta de metafore. Pentru că e clar că planeta noastră este pe cale de a fi distrusă. Și că noi suntem cei care o distrugem. Și prin 'noi' nu mă refer la noi ca indivizi, ci la capitalismul global. Și, din câte îmi pot da seama, nimeni nu poate opri acest fenomen. Chestiunea este că poveștile noastre, situațiile cu care ne confruntăm, umorul, literatura, arta, toate aceste lucruri nu pot funcționa cu adevărat ca simboluri. În sensul în care nu pot fi încapsulate în ceva atât de limitat pe cât este un simbol. Viețile noastre sunt reale. Și ăsta este cel mai ciudat lucru când ne gândim la extincție, și anume faptul că tot ceea ce contează în mod normal pentru noi oamenii contează și acum.

AGERPRES: Păstrând ideea, la final, Sadie pare să se fi atașat foarte mult de Bruno, pe care crede că a ajuns să-l înțeleagă, deși nu l-a întâlnit niciodată. Cu alte cuvinte, pare mult mai inocentă acum decât ne-am fi așteptat la început să fie. Pare, într-un fel, că noi suntem cu toții Sadie, să fie așa?

Rachel Kushner: Așa cum o văd eu, Sadie s-a mișcat pe o traiectorie care este cumva inversată față de cea pe care o regăsim în mod tipic în romane. În mod normal, personajul se deplasează dinspre inocență spre experiență, în timp ce Sadie parcurge drumul invers, iar la final se apropie foarte mult de inocență. Pare să creadă chiar că e un fel de fiică adoptivă a lui Bruno acum, un fel de fiică spirituală. Și recunosc că și mie mi-ar plăcea asta, să fiu un fel de fiică spirituală a lui Bruno. Și poate că, după ce i-am dat viață, el va ajunge până la urmă să ne captiveze pe toți, și pe mine, și pe tine, și pe oricine altceva care citește cartea și ce spune el cu mintea deschisă.

AGERPRES: Sunteți foarte interesată, în mod evident, și de micile comunități, cum ar fi cea din 'Lacul creației' - a Moulinarzilor - dar și cea de artiști din 'Aruncătorii de flăcări' sau cea din închisoarea pentru femei din 'Clubul Mars Room'. Ne puteți spune de unde vine acest interes?

Rachel Kushner: Nu sunt sigură. Dar ce pot să vă spun este că eu cred că gândirea autentică se naște în urma circulației de idei între oameni. Multe dintre cele mai interesante forme de inteligență sunt colective. Pentru că trăim cu toții în contexte care implică și alți oameni. Chiar m-am gândit recent cât de important era acest lucru pentru Dostoievski și cât de clar se simte asta din opera lui. Și cu cât înaintez în vârstă sunt tot mai convinsă că iadul nu 'sunt ceilalți', cum pretindea Sartre. Iadul apare tocmai atunci când nu înțelegi că ceilalți reprezintă de fapt raiul, că raiul există pe acest pământ, sub forma unei comunități, pe care nu trebuie decât să o găsim.

AGERPRES: Sadie este forțată prin prisma meseriei să ascundă totul despre ea însăși, Romy din 'Clubul Mars Room' se lasă convinsă de avocatul ei să tacă, în loc să vorbească despre cum a fost hărțuită, iar Reno din 'Aruncătorii de flăcări' este ea însăși o fire care preferă discreția. Simțiți oare că femeile și-au recăpătat totuși un pic din voce în timpurile noastre?

Rachel Kushner: De obicei prefer să nu rezum lucrurile așa, chiar dacă nu pot să nu observ că sunteți o cititoare extraordinară și sunt foarte încântată de atenția și curiozitatea cu care mi-ați citit cărțile. Sadie e o tipă cu adevărat dură, este rea, i se adresează direct cititorului atunci când simte nevoia să se descarce, ca atunci când, în loc să-i spună unchiului Robert că 'nu mai are mult de trăit', ne spune nouă. Își satisface anumite nevoi reale sub masca personajului pe care îl afișează, de exemplu prin aventura ei sexuală cu tipul atrăgător din comună. Se laudă în fața cititorului că nu face niciodată greșeli, dar apoi devine clar că o dă în bară într-un mod colosal. Nu e deloc o floricică! Până la urmă, s-a exploatat pe sine însăși, pentru bani și poate pentru plăcerea pe care i-o dă gândul că a ales un drum imoral prin viață.'

Romy din 'Clubul Mars Room' și-a pierdut controlul și a ucis pe cineva cu toporul, aproape fără motiv. I se recomandă să nu depună mărturie la proces, dar aceasta este o recomandare obișnuită. Aproape orice avocat ar proceda așa cu clienta lui. Mai ales dacă respectiva clientă este vinovată. Romy le spune destule lucruri cititorilor, dar nu reflectează deloc asupra a ceea ce a făcut și nu este o ființă vulnerabilă, parțial și pentru că închisoarea nu încurajează așa ceva. Este un loc dur, iar ea trebuie să supraviețuiască. În același timp, este manipulatoare. Poate chiar antipatică, dacă ne gândim la cum se raportează la bărbați.

La rândul ei, protagonista din 'Aruncătorii de flăcări' este o foarte fină observatoare, dar nu are nici voința și nici nu i se permite să acționeze. Parțial de vină este societatea în care trăiește, pentru că vorbim de anii '70, și lumea artei, dominată de bărbați, dar, dincolo de asta, dacă mă gândesc la mine însămi, când eram foarte tânără, este pur și simplu naivă și nesigură.

Treaba cu romanele este că personajul are întotdeauna primul și ultimul cuvânt, personajul îi spune cititorului tot ce vrea sau simte nevoia să îi spună. Iar cu privire la cea din urmă întrebare, cea legată de vocea femeilor astăzi, eu nu sunt așa de sigură că au pierdut-o vreodată, deși, pe de altă parte, nu pot generaliza. În ochii mei, femeile nu sunt nici inferioare și nici victime. Eu doar observ și creez personaje care există în această lume, cu limitările și libertățile ei.

Rachel Kushner este autoarea a trei bestsellere New York Times: 'Clubul Mars Room', 'Aruncătorii de flăcări' și 'Telex from Cuba'. De asemenea, a mai publicat un volum de povestiri, 'The Strange Case of Rachel K.', precum și cunoscutul volum de eseuri 'The Hard Crowd'. A câștigat Prix Medicis, a fost finalistă la Booker Prize, The National Books Critics Award și Folio Prize și a fost de două ori finalistă la National Book Award for Fiction. Cărțile ei au fost traduse în douăzeci și nouă de limbi. AGERPRES (autor: Cristina Zaharia; editor: Mariana Ionescu, editor online: Ada Vîlceanu)