Nuanța este reverența pe care luciditatea o face unui adevăr pe care radicalitatea singură riscă să îl deformeze prin însăși impetuozitatea exercițiului său, a afirmat, joi, academicianul Mircea Martin, în discursul său de recepție în Academia Română.

'Nu cred în radicalitatea fără nuanțe. Nu concep radicalitatea autentică decât susținută, fortificată de nuanțe. Cred în acțiunea combinată a radicalității și a nuanței, în viață și, cu atât mai mult, în cultură, în toate modurile de existență ale culturii, în literatură, în artă, în științele omului, ale societății, în științele naturii și ale materiei', a subliniat Martin, în fața celor prezenți în Aula Academiei.

El a admis că 'este posibil, chiar probabil, ca o asemenea concepție să întâlnească în ochii unora toate condițiile unei utopii, adică a unui ideal neatins'.

'Chiar așa stând lucrurile, cred că merită să încercăm. Și primul pas, indispensabil în vederea acestei întreprinderi, este să formulăm un asemenea program, oricât de prezumțios ar părea. Nuanța este reverența pe care luciditatea o face unui adevăr pe care radicalitatea singură riscă să îl deformeze prin însăși impetuozitatea exercițiului său. De fapt, nuanța este reverența pe care orice gânditor s-ar cuveni să o facă unui adevăr al cărui singur deținător se va fi crezut a fi o clipă în apexul radicalității că este', a adăugat academicianul.

În discursul său, intitulat 'Elogiu Nuanței', apreciatul profesor universitar a conferențiat despre 'scris' și 'scriitură', a vorbit despre 'nuanță' și 'radicalitate', disociind între cele două concepte, pentru ca, în final, să pledeze pentru 'acțiunea combinată' a radicalității și a nuanței, în viață, în ștințele naturii, în cultură și societate.

Potrivit cutumei academice, discursul de recepție a fost însoțit de răspunsul unui confrate, președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, fiind cel care a elogiat, joi, cariera umană, universitară și academică a profesorului Mircea Martin.

'Ați evocat aici un citat extraordinar 'Bunul Dumnezeu se află în detalii', adică, cu alte cuvinte, nuanța e fundamentală, nu e subordonată sau adăugată. Fără detalii nu există întregul, nuanța ocolește schema în favoarea tabloului viu și, cum știți și spuneți, e o noutate această scoatere în evidență a nuanței, cu toate că, dacă ne uităm în urmă cu circa 2.500 de ani, Socrate și sofiștii nuanțau de zor. (...) Pretindeți că un discurs radical are forță de impact mai mare decât unul nuanțat, că omul radical nu intră în dialog, pentru că dacă ar accepta dialogul ar reduce forța de impact a propozițiilor sale. Reducționismul și exclusivismul sunt componente inevitabile ale comportamentului radical pe care îl 'veștejiți', așa cum știți, cu foarte multă delicatețe. În final vă întrebați dacă s-ar putea reuni radicalismul cu nuanța și parcă ați pleda pentru această utopie. Dar chiar dacă ar fi așa și ar fi vorba de o utopie, câteodată merită să încercăm. 'Nuanța îi împiedică pe gânditorii autentici', ne-ați spus în final, 'să se creadă, fie și pentru o clipă, deținători ai singurului adevăr'. Ați rostit maxime în acest discurs de recepție. Ați făcut elogiul nuanței și de fapt al echilibrului. Iar aceasta vă ocupă tot timpul, ceea ce cred că este înălțător. Vă felicit, distinse coleg, și vă urez bun venit, oficial de astă dată, în empireul gânditorilor țării și chiar ai lumii', a transmis Ioan-Aurel Pop.

***

Critic și teoretician literar, eseist, profesor universitar, Mircea Martin s-a născut la 12 aprilie 1940, în Reșița.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1967); vicepreședinte al PEN - Clubului Român, membru în Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România (1990 - 1995), membru al Asociației Internaționale Criticilor Literari (AICT), Mircea Martin a fost director general al Editurii 'Univers' (1990 - ianuarie 2001) și președinte al Asociației Editorilor din România (1991 - 2000).

A fost ales membru titular al Academiei Române în 22 februarie 2023.

***

Discursurile în Academia Română au fost instituite în 1869, primul fiind susținut de George Barițiu, cel care a avut această inițiativă.

Obligația membrilor titulari de a susține discursuri de recepție a fost înscrisă și în Statutul Academiei Române, adoptat în anul 1879, de atunci mari personalități, printre care Liviu Rebreanu, Gheorghe Țițeica sau Lucian Blaga, susținând discursuri de recepție.

Discursul de recepție constituie o pagină memorabilă din biografia lui de creație ca și din istoria Academiei Române. De regulă, acesta se referă fie la evocarea meritelor unei personalități de vază, fie la abordarea unor probleme generale (istorice, filosofice, socioumane etc.) de importanță deosebită pentru întreaga audiență sau pentru un domeniu din branșa pe care candidatul la titlu o reprezintă.

Discursurile de recepție sunt urmate de un răspuns al unui membru titular al Academiei, rostit cu același prilej.

Întreruptă în perioada comunistă, tradiția rostirii discursurilor de recepție în Academia Română a fost reluată după Decembrie 1989. AGERPRES/(A, AS - redactor: Daniel Popescu, editor: Andreea Rotaru, editor online: Ada Vîlceanu)