Sanctuarul neolitic de la Parţa are o vechime de circa 6.200 de ani şi a fost descoperit, în a doua jumătate a veacului trecut, de prof. Gheorghe Lazarovici în timpul unor săpături arheologice. Vestigiile scoase la lumină sunt păstrate în Castelul Huniade din Timişoara pentru o mai bună conservare, dar lângă sanctuarul de la Parţa a fost finalizat, recent, un punct muzeal. Aici sunt deja montate câteva vitrine cu obiecte neolitice, copii ale artefactelor originale de acum peste şase milenii.

La 15 minute de centrul Timişoarei, Capitală Culturală Europeană în 2023, se află cel mai mare sanctuar neolitic de pe continent, cu statuia monumentală 'Marea mamă şi taurul'.

Specialist în arheologie preistorică, dr. Dan Leopold Ciobotaru, fost director al Muzeului Naţional al Banatului (MBN), precizează pentru AGERPRES că populaţia neolitică a descoperit că poate trăi din cultivarea pământului, din agricultură, pescuit şi vânat. Şi aducea jertfe idolilor, 'Marii mame şi taurului', purificând spaţiul prin fumigaţii, ritual regăsit în practicile sacre din bisericile de astăzi.

Foto: (c) Otilia Halunga/AGERPRES

"Aici trebuie să apară sanctuarul şi obiectele (copii în mărime naturală - n.r.) care îl vor însoţi în nenumărate vitrine, proiectări, documentare; se vor organiza evenimente prin care să aducem copii, tineret, pentru că este un loc potrivit pentru a ieşi din Timişoara. Sanctuarul este un unicat în Europa, un monument spiritual, iar statuia monumentală din sanctuar, reprezentativă pentru cultura mondială, face parte din galeria de obiecte prezentate în expoziţia de la New York, inaugurată în primăvară, despre mari monumente spirituale ale lumii. În copie, exponatele din sanctuarul de la Parţa au fost expuse la New York. Sanctuarul este considerat a fi deosebit de important pentru umanitate", relatează, pentru AGERPRES, Dan Leopold Ciobotaru.

Istoricul timişorean prezintă oamenii din neolitic ca pe o populaţie cu origini probabile din zona Anatoliei, din Grecia, care urcă iniţial în Macedonia şi apoi, treptat, ajung la linia Dunării, continuând avansarea în toată Europa. Ei aduc cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, sunt primii fermieri care ocupă acest teritoriu.

Foto: (c) Otilia Halunga/AGERPRES

"Odată cu aducerea agriculturii şi a creşterii animalelor, lucrurile seamănă cu sfârşitul Evului Mediu. Sunt o populaţie mai mică de statură, foarte adaptată la mediu. Cred că în Sardinia se mai păstrează o astfel de populaţie, parţial. În trecerea spre Epoca Bronzului şi în Epoca Bronzului, locul lor a fost luat de populaţiile noi care vin din stepele nordice şi aduc mai mult cu fizionomiile noastre de astăzi. Populaţia neolitică, în Europa, în general, a dispărut parţial, dar şi-a mai lăsat genetic urma. Ei au dăinuit aici câteva mii de ani, au fost stăpânii Europei şi ne-au lăsat aceste urme ale trecutului", detaliază arheologul.

Sunt descoperiri legate inclusiv de gastronomie. Şi neoliticii aveau plăcerile lor, care pot fi imaginate din descrierile istoricilor. Foloseau bere din cereale 'pentru a-şi relaxa creierul şi pentru a-şi calma stresul', menţionează istoricul.

Foto: (c) Otilia Halunga/AGERPRES

"În general, am găsit urme ale unor fructe pe care le culegeau din natură, seminţe de corn, tot felul de plante sălbatice pe care le puteau culege, cultivau terenuri cu diverse plante pe care le aduceau şi erau domesticite deja de om, în perioada holocenului, după perioada glaciaţiunilor. În primele milenii, se naşte o civilizaţie care face această domesticire a plantelor şi a animalelor. Ei vin cu această zestre către noi, la început cu ovi-caprine, apoi cu vite mari. Şi aşezările lor se aseamănă destul de mult cu un sat de acum 200 de ani din Banatul nostru, cu case din pământ. Construiau case din lemn, foloseau lut, trăiau destul de bine în acest mediu. Majoritatea, în Banatul nostru, care era plin de bălţi şi de mlaştini, se refugia pe malul apei, unde erau mult mai multe surse de hrană. Foloseau tot ce găseau de vânat, erau culegători de plante, vânători, crescători de animale, cultivau terenul, dar strângeau şi scoici, melci. Probabil că furau mierea de la albine, fără să avem vreo certitudine că ar fi făcut acest lucru organizat, dar, la fel ca toate triburile din lume care mai trăiesc azi în civilizaţii înapoiate, recoltează din natură stupii crescuţi", povesteşte Dan Leopold Ciobotaru.

Speranţa de viaţă a neoliticilor din actualul Banat era de maximum 40 de ani, iar finalul vieţii era la cel mult 55 de ani, cu excepţii. La fel ca în Evul Mediu, se murea destul de timpuriu, mulţi dintre bărbaţi sfârşind din motive violente - în războaie, în urma unor boli, dar aveau vivacitate neobişnuită şi se adaptau foarte repede, continuă arheologul.

Foto: (c) Otilia Halunga/AGERPRES

O parte dintre ei au avut în Banat o prezenţă stabilă de sute de ani, au dezvoltat oraşe, structuri proto-urbane, cu zeci sau chiar sute de case cu etaj, aveau multă hrană, ştiau să se organizeze. Cu siguranţă era o conducere centralizată a comunităţii, erau organizaţi probabil ca oraşe-state, fiecare comunitate trăia autonomă de celelalte. Existau schimburi de piese din piatră, lucruri de podoabă, scoici din zona Mediteranei şi existau şi oamenii care făceau acest negoţ, adaugă Ciobotaru.

"Desigur, se aduceau jertfe, dovadă fiind vasele găsite de arheologi, care cel mai probabil că erau folosite pentru fumigaţii. Ele există şi astăzi; am văzut la o mănăstire din Grecia, de vânzare, cădelniţe de zeci de feluri, din metal, ceramică, plastic şi model din lut aproape identice cu cele pe care le găsim noi azi pentru fumigaţie în siturile arheologice. Şi astăzi, preoţii fac acelaşi lucru, având acelaşi principiu în spate. Ei considerau că prin aromele pe care le distribuie îndepărtează dăunătorii, probabil că aveau şi o valoare uşor halucinogenă", spune arheologul.

O bună parte din ceea ce s-a găsit în sanctuarul original de la Parţa a fost depozitat în Castelul Huniade din Timişoara.

Sanctuarul a fost descoperit de prof. Gheorghe Lazarovici în anii '70 ai veacului trecut. El reaminteşte de felul cum a fost primită vestea de către autorităţile de atunci.

"Când am descoperit sanctuarul, i-am anunţat pe cei de la Ministerul Culturii, iar a doua zi au telefonat la Muzeul Banatului, au venit la Consiliul Judeţean şi prima idee a oamenilor de atunci a fost să facă o clădire aici (pe locul sanctuarului - n.r.). Le-am spus că nu se poate, pentru că fiind digurile, apa creşte şi nu putem salva vestigiile. Atunci, am lucrat de asemenea manieră încât să îl putem reconstitui cândva. Din păcate, cei de la muzeu nu au înţeles, la acea vreme, că este necesar un spaţiu mai larg şi mi-au dat o sală în care a trebuit să reduc cu o treime sanctuarul, piesele arhitectonice şi elementele. Necazul a fost că ulterior au aruncat restul de materiale pe care le-am adunat (care nu au mai încăput în camera respectivă - n.r.). Directorul de atunci al muzeului era politruc, în '78-'82, şi nu înţelegea ce trebuie făcut", mărturiseşte prof. Gheorghe Lazarovici.

Potrivit acestuia, sanctuarul de la Parţa este valoros şi pentru că în centrul lui avea o statuie monumentală pe un soclu, un bust înalt de 1,7 metri de la soclu. S-a păstrat doar capul Taurului, capul "Marii mame".

Foto: (c) Otilia Halunga/AGERPRES

"Ştim că era 'Mamă' (bovina - n.r.) pentru că avea un pântec. Capul ei nu s-a păstrat, când au distrus aşezarea au scuturat statuia ca să o dărâme şi atunci unul dintre atacatori a luat-o şi s-a dus să se laude că a luat trofeul. 'Marea mamă' era importantă pentru că această temă a 'Taurului şi a Marii mame' rămâne de-a lungul neoliticului până la Epoca cuprului. Statuia era o deschidere, un fel de vitrină, iar mai târziu în faţa ei s-a construit un altar unde aduceau jertfe, pentru că nu aveau voie să intre în sala unde era marea statuie monumentală decât când aveau loc iniţieri, când treceau de pubertate şi aparţineau comunităţii, după vârsta de 14 - 15 ani", detaliază Lazarovici.

În partea de apus a sanctuarului erau mai multe elemente de ritualuri: chiar la intrare, lângă perete, o râşniţă şi, deasupra ei, o cupă, un soare şi o lună.

"Luna era în relief, iar gaura era soarele. Era importantă pentru că noi am făcut un experiment, am reconstituit această înălţime şi am urmărit umbra; am văzut astfel că umbra, când intra, prima dată lovea războiul de ţesut. Simbolic, doar din şapte fire. Numărul şapte e sacru şi îl găsim în toată epoca neoliticului. Şi la războaiele de ţesut sunt de trei ori câte şapte sau de patru ori câte şapte asemenea fire. Când ajungea lumina pe războiul de ţesut, însemna că femeile trebuie să se oprească cu lucrările şi să înceapă ritualurile de seară. Iar după aceea, lumina trecea şi pica pe un vas, care este expus acum în vitrină, un vas cu faţă umană în care era lichidul sacru. Aceasta simboliza că îl sfinţeşte. Iar după aceea, printr-un orificiu, într-o fază târzie, încăperile dintre răsărit şi apus au fost închise şi a rămas doar o deschidere. Am făcut experimentul şi am văzut că lumina pica în spatele statuii monumentale, pe acest vas cu faţa umană jos, apoi când lumina ajungea la asfinţit, ajungea în spatele sanctuarului. Am găsit cele două amfore, de fapt numai una este aici, în prezent. Este unic în Europa. (...). În regiunile noastre, doar capetele monumentale s-au găsit, niciodată o statuie întreagă", arată prof. Gheorghe Lazarovici.

Punctul muzeal al sanctuarului neolitic de la Parţa este realizat din fonduri nerambursabile obţinute de Consiliul Judeţean Timiş, pentru Muzeul Naţional al Banatului. Proiectul în valoare de 750.000 de euro a fost lansat în vara anului 2019. AGERPRES/(A - autor: Otilia Halunga, editor: Florin Marin, editor online: Irina Giurgiu)