Personalitatea filosofului Constantin Noica a fost evocată marţi, la 35 de ani de la moarte, în cadrul evenimentului "Idei în Agora. Noica. După 35 de ani", organizat la Casa Filipescu-Cesianu.

Constantin Noica era "un model de prezenţă cu care nu prea eram obişnuiţi", a remarcat scriitorul Andrei Pleşu.

"Pentru mai multe generaţii crescute şi formate în România, Noica a fost încă din timpul vieţii sale un mit cultural central. În cultul acestei figuri mitice se regăseau deopotrivă intelectuali veritabili şi veleitari, victime şi propagandişti ai partidului-stat, vârstnici şi tineri, discipoli apropiaţi şi îndepărtaţi, admiratori mai mult sau mai puţin lucizi şi detractori mesmerizaţi. Toţi aveau un raport oarecare, întemeiat sau bovaric, cu una sau mai multe dintre dimensiunile imaginarului nostru social din anii 1964 - 1989: fascinaţia pentru înalta cultură interbelică şi dorinţa de a reînnoda firul tradiţiei, memoria represiunii comuniste şi încercările de a găsi forme relativ decente de libertate supravegheată, himera depăşirii totalitarismului prin revenirea la naţionalism, obsesia specificului naţional şi tentaţia de a discuta baştina în termenii ontologiei etnice, 'boicotul istoriei' şi ambiţia de a-i transcende 'teroarea'", a afirmat eseistul Sorin Antohi.

Andrei Pleşu a mărturisit că soarta l-a ajutat să-l cunoască pe Constantin Noica, al cărui discipol a fost o vreme destul de lungă.

"Faptul este că, o spun de câte ori am ocazia, am avut norocul să mă formez în preajma câtorva puşcăriaşi, care m-au ajutat decisiv, m-au modelat, m-au făcut să refac o continuitate intelectuală cu generaţiile anterioare şi asta a contat pentru tânărul care eram atunci enorm. Am avut norocul să-l întâlnesc devreme pe Alexandru Paleologu, pe Sergiu Al-George, pe Remus Nicolescu, pe Theodor Enescu, pe I.D. Sîrbu chiar, dar nu în calitatea lui de formator, şi de la fiecare am avut ce învăţa şi pe Noica, evident. Cum l-am întâlnit pe Noica? De asta am pronunţat soartă - eu am fost coleg de facultate cu un domn care era mai mare cu zece ani ca mine, făcuse teologia, dar făcuse şi puşcărie şi acum era în anul I la Istoria artei. Se numea Marin Tarangul. (...) Într-o zi a venit şi mi-a spus: În România literară a început să scrie un domn de care sigur n-ai auzit, îl cheamă Constantin Noica, citeşte, te rog, ce scrie. El începuse să publice fragmente din 'Rostirea românească'. Citeşte şi tu să vezi cum sună limba adevărată a filosofiei. Am citit, am fost marcat, era cu totul alt sunet decât ştiam eu până atunci. (...) Domnul Lăzărescu i-a vorbit domnului Noica de mine, iar Marin m-a dus la el. Stătea în Berceni, într-un apartament de două camere, într-un bloc nou. (...) După ce am stat de vorbă, împreună cu Marin, s-a oferit să ne ofere, în mod amical, zece lecţii de greacă veche. Ceea ce s-a întâmplat. Acesta este debutul relaţiei mele cu domnul Noica", a povestit scriitorul.

Potrivit lui Pleşu, lui Noica "nu-i plăcea profesoratul, nu-i plăcea ideea insului care vine, îţi transmite informaţii şi certitudini şi pleci lămurit şi le aplici".

"I se păreau nişte aberaţii acestea şi îi plăcea deseori să spună: profesorul adevărat - profesorul era mereu pus între ghilimele - trebuie să fie un întârzietor, adică cineva care te opreşte în elanul tău de a te instala. (...) Adică asta înseamnă un profesor adevărat, cineva care ştie încotro să trimită duhul care se află în faţa lui. Un prim proiect al lui înainte de război a fost 'Şcoala în care nu se învaţă nimic'. Ce se învaţă, se învaţă doar preocuparea pentru o întrebare, se învaţă bucuria de fiecare clipă", şi-a mai amintit Andrei Pleşu. AGERPRES/(AS - autor: Petronius Craiu, editor: Claudia Stănescu, editor online: Adrian Dădârlat)