Precum fiecare copil primește la naștere un nume, în satele din Banat orice familie nou întemeiată își alege un praznic al unui sfânt care va deveni ocrotitorul casei, cinstit printr-o icoană-prăznicar, un simbol creștin identitar.

Icoana-prăznicar, foarte prețuită de familiile din Banat, este pusă în loc curat, împodobită cu un ștergar cusut cu motive florale ori brodat, pentru că ea devine 'mireasa casei', în fața căreia se așază o candelă care stă mereu aprinsă.

Etnograful Muzeului Satului Bănățean (MSB) din Timișoara, Maria Mândroane, arată că praznicul casei are loc de ziua sfântului ocrotitor, dar și la cina din ajun, când se reunește întreaga familie și vecinii, la mese îmbelșugate, iar cei care pleacă de la casa sărbătorită primesc în dar un colac mare și alte bunătăți, semn de mare cinste că a fost poftit la ospăț, alături de preot.

Cu cât ne apropiem mai mult de Crăciun, și praznicele au o frumusețe mai aparte, pentru că, în Banat, vorbim mai ales de Sfinții Arhangheli, de Sfântul Nicolae, Maica Domnului cea nedezlipită de Nașterea Pruncului Dumnezeiesc, Sfântul Ștefan sau Sfântul Ioan.

'În această perioadă, sărbătoarea patronului casei este Crăciunul. La casa unde s-a născut mama (Ciclova, Caraș Severin - n.r.), se prăznuiește Vinerea Mare, adică Sfânta Paraschiva. Se mai păstrează și azi obiceiul, dar, în trecut, aceste praznice aveau un mare fast, erau sărbătorite pe parcursul a două zile, uneori chiar trei. În prima seară, cineva din casă mergea cu o sticlă de țuică și invita rudele. În funcție de perioada de post, mâncarea varia, cu preparate simple, cum ar fi fasole, varză și ulei, iar dacă era de slastă, se preparau carne de oaie, supă și prăjituri, colacii cu nucă și mac. De praznic, se serveau trei feluri de mâncare, iar în seara de dinaintea prăznuirii se ridica pâinea și mălaiul. Bătrânul casei ridica pâinea, toți puneau mâna pe ea, spunea Tatăl nostru și rostea de trei ori 'Pită răgicăm' (ridicăm - n.r.), apoi: 'Pita să răgească, mălaiul să nu se grumească' (pâinea să rodească, mălaiul să nu se strice - n.r.). Erau și copii împrejur. Alături de pâine și mălai se puneau boabe de grâu și o lumânare pe colac, dar și prescura de la preot. Iar icoana sfântului prăznuit era la loc de mare cinste în casă', a declarat, pentru AGERPRES, Maria Mândroane.

Protopopul de Timișoara, Zaharia Pereș, consilier cultural al Arhiepiscopiei Timișoarei, afirmă că, în Țara Almăjului, prăznicarul casei reunește toate tradițiile creștine, mai ales dacă sfântul ocrotitor este pomenit în calendar în Postul Nașterii Domnului. În apropierea Crăciunului, praznicele sunt însoțite și de colinde.

Potrivit acestuia, viața omului poate fi încadrată între două mari praznice ale spiritualității creștin-ortodoxe: Nașterea Domnului și Învierea Mântuitorului.

'Praznicul este o sărbătoare, un hram al bisericii, un eveniment cu masă bogată, ba chiar și o serbare a numelui și, astfel, el se leagă de viața cultică a Bisericii. În Banatul de munte, mai ales în Valea Almăjului, credincioșii își alegeau un praznic al casei după numele mai apropiat de un sfânt și chemau preotul să le sfințească bucatele în acea zi, să-i pomenească pe cei plecați și să stea la masă cu rudele provenite din Tainele Bisericii (fini și nași - n.r.). Icoana în casa unui om este o reprezentare a lui Dumnezeu în viața acelei familii, dar și o participare a celui care o are la comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi. Orice greutate a omului se schimbă în fața icoanei, pentru că nu mai ești singur, ci ai pe Mântuitorul Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinții Săi nu doar ca ajutor, ci mai ales ca ocrotitori ai vieții tale', a explicat părintele.

Acesta a punctat că prăznicarele au apărut în cult odată cu dezvoltarea bisericii și cu evoluția artei iconografice, prin secolul XVIII, cu toate că ele existau cu mult înainte, dar nu la toți sfinții mari.

'Cele mai frumoase sărbători se revarsă la sfârșitul și începutul anului și odată cu acestea, pe aripile colindelor, nesfârșitele tradiții și obiceiuri din vatra satului românesc. (...) Cele mai multe praznice, în perioada aceasta, în Banat, sunt de Sfântul Nicolae, simbolul bunătății care ne conduce pe fiecare în parte spre bucuria întâlnirii cu Hristos Domnul, la Peștera din Betleem. Fiecare creștin își găsește un sfânt protector al casei. La mine în familie, când eram copii, protectori erau Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, iar la praznicul casei se adunau toți cei apropiați din sat, alături de cei ai casei. Pe masă era un colac mare și alte bunătăți din cămară, pregătite cu mult timp înainte. Și fiecare vecin care ieșea pe poarta casei avea sub braț un colac mare și era plin de fală că a fost chemat la acel praznic', povestește preotul Zaharia Pereș. AGERPRES/(AS - redactor: Otilia Halunga, editor: Irina Poenaru, editor online: Simona Aruştei)