Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, consideră că trebuie 'să începem să ne gândim la Hristos ca la un contemporan al nostru', aceasta fiind singura variantă a 'ieşirii din logica egoistă a încremenirii şi comodităţii omului modern'.

"E singura variantă de apropiere profundă de Hristos - contemporaneizarea şi nu istoricizarea lui. A-l istoriciza pe Hristos înseamnă a-l îngropa în timp şi în uitare ca pe un personaj care a trăit cândva, a murit şi atât. Nu! Varianta optimă de raportare la Hristos este contemporaneizarea lui. Hristos e unul dintre noi. Şi astăzi e prezent lângă noi. Ne-o spune el însuşi: 'Iată, sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor!' Prezenţa lui este foarte consistentă şi aş spune că e cu atât mai consistentă cu cât e nevăzută. Pentru că vizibilul este lovit uneori de relativ. Nevăzutul, partea nevăzută, cum se spune, decide totul în viaţa noastră, sufletul nostru este cu adevărat esenţial când vorbim de persoana umană", spune Bănescu, într-un interviu acordat AGERPRES.

Vasile Bănescu mai vorbeşte şi despre semnificaţia celei mai importante sărbători a creştinismului - Învierea lui Iisus Hristos, despre pregătirea spirituală, prin post şi iertarea aproapelui, pentru întâlnirea cu "oaspetele nevăzut" de la Masa Pascală.

În interviul pentru AGERPRES, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei detaliază programul întâlnirilor pe care Papa Francisc le va avea cu Patriarhul Daniel şi cu Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe Române, dar face referire şi la incendiul de la Catedrala Notre-Dame din Paris, accentuând că aceasta este o ctitorie majoră a creştinismului european, despre care nu trebuie vorbit decât în cheie religioasă.


AGERPRES: Ne aflăm în preajma celei mai mari sărbători a creştinătăţii - Paştele sau Învierea Domnului Iisus Hristos. Ce este, de fapt, Învierea?
Vasile Bănescu: Învierea, dacă e să invoc un gând al marelui gânditor creştin din secolul al XIX-lea Soren Kierkegaard, este paradoxul pe care istoria nu va reuşi să îl mistuie niciodată şi nici să-l transforme într-un silogism obişnuit. Învierea lui Hristos, gândindu-ne de data aceasta la Sfântul Apostol Pavel, este dovada supremă a Dumnezeirii lui Iisus Hristos, este dovada supremă a întâlnirii lui Dumnezeu cu lumea noastră concretă, a descinderii lui Dumnezeu însuşi în istoria noastră, pentru că nimeni nu a înviat vreodată din morţi în afară de Iisus Hristos. Este garanţia supremă, cum spune Sfântul Apostol Pavel, inclusiv a învierii noastre, pentru că scopul ultim al venirii lui Dumnezeu în lume este restaurarea fiinţei noastre, restaurarea noastră profundă, ontologică. Datorită acestui fapt, unic, învierea lui Hristos este dovada că noi înşine vom învia, întrucât firea noastră omenească a fost preluată în întruparea lui Dumnezeu.

Învierea lui Hristos este, de asemenea, în alt registru, cea mai importantă sărbătoare a creştinismului şi este aşa pentru că pe Învierea lui Hristos s-a edificat creştinismul însuşi. Fără înviere nu ar fi existat creştinismul. Fără Înviere, cum spune tot Sfântul Apostol Pavel, orice altceva legat de creştinism este atins de nulitate. De asemenea, fără învierea lui Hristos, credinţa noastră creştină ar fi zadarnică. Cum o spune el foarte limpede, credinţa noastră este zadarnică, fără credinţa în Învierea lui Hristos.

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Cu doar o săptămână în urmă, Iisus a fost întâmpinat triumfal, ca un împărat, la intrarea în Ierusalim. Aceiaşi oameni care îl aclamă îl trimit apoi pe cruce. El învie, însă, la trei zile după crucificare, pentru a ne dărui viaţa. Cât am învăţat în 2.000 de ani din acele întâmplări?
Vasile Bănescu: În aceşti peste 2.000 de ani, deja, ar fi trebuit să învăţăm să-l primim pe Dumnezeu mai aproape de noi. Dacă el însuşi a venit în lume şi a fost cel mai umilit om din lume, murind pentru noi în cea mai umilitoare formă, aceea a răstignirii pe o cruce, această pedeapsă fiind rezervată, în Imperiul Roman, după cum ştim, doar ultimilor declasaţi din societate, marilor tâlhari, dacă Dumnezeu însuşi, care a venit în lume şi a şters picioarele murdare ale unor oameni, Apostolii, dacă Dumnezeu însuşi s-a smerit atât de mult încât a lăcrimat pentru moartea lui Lazăr, de exemplu, a fost cutreierat de cea mai profundă milă pentru om, a dat exemplele cele mai curate, de smerenie, dacă acest Dumnezeu care ne şterge lacrimile, picioarele şi ne curăţă sufletele cu iubirea lui, care aproape, cum spune un gânditor rus, ne cerşeşte iubirea, dacă n-am învăţat nimic din aceste lecţii supreme de smerenie, înseamnă că suntem încă într-un tip de încremenire sufletească. Foarte răspândit. Majoritatea oamenilor, din păcate, se deschide greu la acest tip de mesaj menit să ne răstoarne lăuntric, să ne răstoarne logica egoistă, logica comodităţii în care trăim.

Acest lucru este posibil, dacă începem să ne gândim la Hristos ca la un contemporan al nostru. E singura variantă de apropiere profundă de Hristos - contemporaneizarea lui. Nu istoricizarea lui. A-l istoriciza pe Hristos înseamnă a-l îngropa în timp şi în uitare ca pe un personaj care a trăit cândva, a murit şi atât. Nu! Varianta optimă de raportare la Hristos este contemporaneizarea lui. Hristos e unul dintre noi şi astăzi e prezent lângă noi. Ne-o spune el însuşi: 'Iată sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor!' Prezenţa lui este foarte consistentă şi aş spune că e cu atât mai consistentă cu cât e nevăzută. Pentru că vizibilul este lovit uneori de relativ. Nevăzutul, partea nevăzută, cum se spune, decide totul în viaţa noastră, sufletul nostru este cu adevărat esenţial când vorbim de persoana umană.

Aşadar, după 2.000 de ani de creştinism, deşi lumea s-a schimbat profund acolo unde creştinismul a prins rădăcini, cu toate acestea e mereu de făcut ceva, lumea e încă cutreierată de violenţă, de nedreptate, de multe patimi. Acest lucru nu trebuie să ne demobilizeze. Ecuaţia Mântuirii presupune cădere şi ridicare. Este exact ce oferă creştinismul: libertate. În libertate cădem, dar în libertate ne şi ridicăm. Mântuirea este un proces de ascensiune cumva, de căţărare dureroasă pe o cărare pe care el o oferă. Hristos ne invită să privim în sus, ne invită să ne ridicăm privirea, să ne ridicăm făptura.

Cred că după 2.000 de ani de creştinism lumea evident este profund îmbunătăţită, dar, dincolo de asta, creştinismul lucrează cu persoana. Fiecare din noi trebuie să se îmbunătăţească din punct de spiritual şi avem această şansă prin întâlnirea cu Hristos în spaţiul libertăţii şi comuniunii care este Biserica, acolo unde devenim cu adevărat noi înşine în mod deplin, pentru că ne întâlnim cu alţii în aceeaşi credinţă şi, mai ales, ne întâlnim cu Hristos real, absolut real, nu simbolic, în Sfânta Împărtăşanie, în Sfânta Euharistie.

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Creştinii primelor secole petreceau noaptea de Paşte în biserici în priveghere şi rugăciune. În cursul ei, avea loc botezul catehumenilor (candidaţii la botez), iar momentul Învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie, cu săvârşirea Sfintei Jertfe şi cu lumini multe, semn al bucuriei şi luminării duhovniceşti. Cât a mai rămas din acea tradiţie?
Vasile Bănescu: Tradiţia creştină nu este tradiţionalism. E o mare diferenţă. Tradiţia creştină, cum o descrie Miguel de Unamuno, este ca acel curent profund, adânc, din oceane, care circulă nevăzut permanent. Este lucrul profund cu adevărat. Este receptaculul acesta în care s-a sedimentat revelaţia lui Dumnezeu către Lume. Cum spune Blaga, transcendentul coboară, a coborât, Dumnezeu s-a întrupat, a lăsat în urmă lucruri foarte concrete, concentrate, ca să spun aşa, nu doar în Cărţile Scripturii, ci şi în ceea ce numim Sfânta Tradiţie. Această tradiţie nu are cum să se-nvechească, să mucegăiască, să devină demodată, pentru că tot conţinutul ei e unul supraomenesc. A venit de la Dumnezeu prin mesajul lui Hristos. Această tradiţie, aşadar, trebuie - e un cuvânt care poate nu e potrivit -, e firesc să fie păstrată şi cultivată. Faptul că mulţi oameni, astăzi, nu-l mai simt pe Hristos ca pe contemporanul lor, faptul că prea mulţi oameni, astăzi, sau prea mulţi dintre noi alegem să punem accentul în sărbătoare - fie a Paştelui, fie a Crăciunului, fie în altele - pe bucuria aceasta a orizontalei, a mesei supraîncărcate, a abundenţei din punct de vedere alimentar, acestea sunt accente fals puse, pentru că, de fapt, conţinutul sărbătorii, cum spune Vasile Băncilă, este această lumină a bucuriei pe care i-o provoacă întâlnirea cu persoana sărbătorită, cu oaspetele cel nevăzut.

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Trăire spirituală, aşadar şi nu tradiţie culinară. Întâlnirea cu oaspetele cel nevăzut care e Hristos.
Vasile Bănescu: Da. Hristos este oaspetele nevăzut de la masa Pascală, de la masa Crăciunului. Era o veche tradiţie înainte, în anumite ţări, se punea un tacâm în plus pe masă tocmai pentru el - oaspetele cel nevăzut. Să ne aducem aminte, pentru ce ne întâlnim, de Paşti, la masă. Ar fi fost posibilă întâlnirea noastră fără învierea lui Hristos? Ne mai gândim la acest lucru elementar? Dacă alegem să plecăm grăbit de la Înviere, după ce se dă lumină, imediat, e un lucru firesc? Nu cumva îl părăsim atunci tocmai pe cel care face posibilă bucuria noastră de Paşti? Sunt întrebări care cred că, din păcate, se pun mai rar şi e o pierdere, evident. A alege să respecţi din tradiţie doar lucrurile care îţi provoacă ţie o bucurie strict personală şi într-un fel egoist, fie şi inconştient, denotă o poziţionare falsă. Bucuria deplină e întotdeauna de natură spirituală şi nu culinară. Tot ce ţine de plăcere e efemer. Tot ce ţine de bucurie reală, autentică, durează. Cred că e important să alegem lucrurile care contează cu adevărat, care durează şi această bucurie a Învierii să ne însoţească în fiecare zi dacă ne gândim la Hristos ca la unul dintre noi.

AGERPRES: Iepuraş sau Lumina de Înviere? Amândouă?
Vasile Bănescu: Lumina de Înviere, desigur, pentru că Iepuraşul şi Moş Crăciun sunt personaje simpatice, care însă nu au un conţinut religios. Din punct de vedere creştin, nu respingem bucuriile simple, bucuriile copiilor, dar, repet, accentele trebuie să cadă în mod ascuţit întotdeauna pe lucrurile autentice şi nu pe surogate care ne inundă viaţa. Iepuraşul şi Moş Crăciun, de exemplu, sunt nişte surogate, oricât de simpatice ar fi. N-au legătură cu sărbătorile în sine. Sunt lucruri care ar trebui rezervate doar copiilor.

AGERPRES: Pentru că veni vorba de Lumină... De câţiva ani, Sfânta Lumină ne este adusă de o delegaţie a Patriarhiei Române de la Sfântul Mormânt. Şi atunci, cât mai înseamnă lumina de la o bisericuţă dintr-un cătun îndepărtat? Ce simbolizează, de fapt, Lumina de la Înviere?
Vasile Bănescu: Lumina din orice cătun este egală cu Sfânta Lumină de la Ierusalim. Faptul că s-a ales, în mod fericit aş spune, aducerea şi în România a Sfintei Lumini, a lumânărilor aprinse la Ierusalim în Biserica Învierii, este doar un plus de bucurie. Asta nu pune în niciun fel în umbră sau în inferioritate ultima lumânare aprinsă de preotul dintr-un cătun îndepărtat de Bucureşti. În niciun fel! Sfânta Lumină este aceeaşi cu lumina aprinsă în orice biserică, doar că, fireşte, apare aici această distincţie: Sfânta Lumină la Ierusalim apare într-un cadru deosebit, în Biserica Învierii, apare într-un loc încărcat, din punct de vedere simbolic, istoric şi nu numai, de ceva care, bineînţeles, bucură în mod special pe cei care sunt acolo. Faptul că Sfânta Lumină coboară în mod minunat, se aprinde în mod minunat în Biserica Învierii din Ierusalim nu face decât să aducă un plus de bucurie. Lumina nu poate simboliza decât lucruri prin excelenţă pozitive. În cheie creştină acestea sunt Învierea lui Hristos, învierea făpturii noastre, trecerea aceasta de la Întunericul Păcatului, la Lumina apropierii de Dumnezeu, care el însuşi e definit ca lumină în Scriptură. Lumina trebuie să ne bucure şi să ne încălzească întotdeauna lăuntric.

AGERPRES: Cu ce gânduri ar trebui să aşteptăm această zi? Cum ar trebui să se comporte un bun creştin în aceste zile?
Vasile Bănescu: Un bun creştin cred că trebuie să se apropie de Sărbătoarea Paştelui pe calea ascensională prin post. De ce prin post? Ce raţiuni adânci are postul? Raţiunile postului sunt, în primul rând, legate de o pregătire de tip lăuntric. Prin post călătorim spre un punct final, acela al întâlnirii cu Hristos cel Înviat. Aşa cum, atunci când ieşim din casă şi mergem la o întâlnire, ne pregătim, fie şi sumar, nu plecăm în pijama, nu plecăm nespălaţi, ne pregătim într-un anumit fel, cu atât mai mult când plecăm spre o întâlnire cu Dumnezeu însuşi, cu Hristos, ne pregătim într-un anumit fel. Postul înseamnă, în primul rând, o pregătire din punct de vedere spiritual. Registrul alimentar al postului, care are rosturile lui şi el, pentru că renunţăm la nişte lucruri nu pentru că ele sunt rele în sine, ci pentru că simţim nevoia să dăm la o parte un lest, lucruri care, în general, ne împovărează, ne aglomerează registrul nostru cotidian. Încercăm să fim mai liberi. Postul este şi un exerciţiu de libertate, de voinţă, este un exerciţiu prin care, în principiu, începem să închidem cumva ferestrele sau uşile prea larg deschise pe care le păstrăm în viaţa noastră cotidiană şi prin care, cum spun Sfinţii Părinţi, suntem atacaţi, ispitiţi, bombardaţi de cel care nu ne doreşte împreună cu Dumnezeu, de marele dezbinator, de Diavol. De aceea, cum spune Alexander Schmemann, într-o carte splendidă - "Postul cel Mare", perioada de post este ca o retragere într-o redută, unde tu te pregăteşti şi unde eşti asaltat, dar, prin pregătirea ta, prin exerciţiul pe care îl faci din punct de vedere spiritual, ajungi să te întâlneşti, la capătul acestei lupte, cu Hristos, cel care îţi oferă răsplata bucuriei depline.

Aş spune că perioada de post trebuie să aibă accentele puse pe refacerea relaţiilor noastre cu ceilalţi. Prin celălalt şi relaţia cu el ne mântuim. Nu ne mântuim singuri, nu ne mântuim solipsist, ne mântuim în comuniune cu celălalt. Este definitoriu lucrul acesta. De aceea, atenţia la celălalt e o virtute majoră. Şi cred că această atenţie este diminuată, ne-o pierdem, îl ignorăm pe celălalt, îl bârfim, adică îl canibalizăm, îl mâncăm de viu din punct de vedere simbolic. Acestea sunt lucruri foarte grave. Deci, tot ce presupune deteriorarea şi chiar distrugerea relaţiei noastre cu ceilalţi sunt lucruri care pot fi refăcute în perioada de post. Nu e suficient să renunţăm la anumite alimente, este esenţial să recuperăm relaţia noastră cu ceilalţi prin împăcare cu ei, prin iertarea lor, noi înşine fiind mereu în poziţia celui care trebuie iertat. Pentru că, din păcate, răul pe care îl facem cred că este mai dens decât binele pe care ar trebui să-l facem.

AGERPRES: Biserica îndeamnă la milostenie în preajma Sărbătorilor Pascale şi nu numai. Face şi BOR astfel de acte?
Vasile Bănescu: Biserica este compusă din oameni ca noi, oameni obişnuiţi. Cei mai mulţi oameni din biserică, ştim bine, sunt laicii, nu clericii. Biserica nu trebuie confundată cu o instituţie administrativă. Administraţia într-o biserică, la rândul ei, este necesară. Dacă ne referim la lucrul acesta, când spunem BOR, atunci, în mod clar, există o constelaţie deja de servicii sociale, ramificate la nivelul întregii Patriarhii. Există peste 800 de instituţii social-filantropice în Patriarhia Română, care includ ca beneficiari de la copii, până la bătrâni aflaţi în varii forme de fragilitate socială, femei singure, mame singure, oameni bolnavi. Spectrul suferinţei umane este, din păcate, foarte larg şi această suferinţă cotidiană, nebăgată în seamă de către noi, cei care trecem de cele mai multe ori nepăsători pe lângă cel care întinde mâna, în care nu vedem mâna lui Hristos, cum ne spune el însuşi în Predica de pe Munte, că, atunci când facem ceva pentru acei oameni aparent nesemnificativi cu care ne intersectăm, pentru el facem, adică el se identifică cu omul sărman aflat în orice poziţie. Aşadar, Biserica face aceste fapte de milostenie. Ele se consumă nu doar la nivel oficial, cum am descris, în registrul administrativ, ci se consumă mai ales prin noi înşine care, mergând la biserică întâlnim oameni care ne cer ceva. Este necuantificabilă, ca să spun aşa, caritatea Bisericii prin oamenii care o compun, prin noi toţi, care facem un gest caritabil, aflându-ne în cadrul acesta de comuniune cu cei din Biserică. Creştinismul nu invită decât la deschidere spre celălalt şi la generozitate. În măsura în care nu suntem generoşi, nu ne deschidem, apare întrebarea dacă nu cumva nu demisionăm, prin această atitudine refractară faţă de celălalt, de la statutul nostru de creştini.

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Cum s-a pregătit Patriarhia Română pentru Praznicul Sfintelor Paşti din acest an? În ţară şi peste hotare.
Vasile Bănescu: Pregătirea tuturor trebuie să coincidă cumva cu pregătirea la nivel mai larg, extins, la nivel de parohie, la nivel de eparhie, atât în ţară, cât şi în străinătate. Evident, bisericile se pregătesc ca orice casă, ca orice familie prin a face curăţenie atât în spaţiul văzut, cât şi în cel nevăzut. Trăim în două registre, suntem trup şi suflet, ne-apropiem de orice sărbătoare în mod ideal cât mai curat sau cât mai curaţi posibil. Această pregătire e o bucurie în sine. Şi sper că această bucurie este resimţită de cât mai mulţi oameni. Nu întâmplător, sărbătoarea nu e doar punctul luminos din calendar, cum spunea Ernest Bernea, ci este această irumpere de bucurie şi de atenţie din timpul linear, din timpul acesta care curge monoton, numit Cronos, e o irumpere pe vertical, care ne absoarbe spre întâlnirea cu persoana sărbătorită. Acel timp al sărbătorii este numit Kairos, adică e un timp şi al vestirii, al mărturisirii. Ce-avem de mărturisit? Bucuria. În cazul Paştelui, Bucuria Învierii.

AGERPRES: Aşteptăm în această primăvară, la o lună după Paşte, vizita Papei Francisc, Sfântul Părinte urmând a se întâlni cu patriarhul BOR, Daniel. Care sunt semnificaţiile ecumenice ale vizitei Papei?
Vasile Bănescu: Foarte concret, vizita Papei Francisc în România are atingere cu Patriarhia Română doar în două puncte, într-o singură zi, când Papa va vizita Ansamblul arhitectural Patriarhal, e vorba de Palatul Patriarhiei în mod concret. Va avea loc o scurtă întâlnire privată, un dialog firesc între Papa Francisc şi Părintele Patriarh Daniel, după care o scurtă vizită, un salut pe care Papa Francisc îl va prezenta într-o scurtă întâlnire cu Sinodul Permanent. Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă pur şi simplu un gest de răspuns, un gest de ospitalitate, de politeţe, pe care instituţia Patriarhiei Române îl face ca un gest de reciprocitate faţă de ospitalitatea liturgică de care se bucură milioane de români în spaţiul occidental, în Diaspora, unde foarte multe comunităţi catolice au pus la dispoziţie biserici în care se întâlnesc fraţii noştri ortodocşi pentru a participa la Sfânta Liturghie. Dialogul este cel mai firesc lucru din lume. Iar pentru o persoană, cu atât mai mult, cuvântul persoană fiind traductibil în conţinutul său printr-un act esenţial, înseamnă a fi cu faţa la cineva, nu cu spatele la el. Suntem persoane creştine, deci, cu atât mai important este să stăm cu faţa la cel care vine spre noi. Este ceea ce face şi Biserica Ortodoxă Română, în contextul unei vizite pe care nu ea a organizat-o. Papa Francisc vine în România la invitaţia Conferinţei Naţionale a Episcopilor Catolici, a preşedintelui României, a prim-ministrului - şi caracterul acesta al vizitei sale, pastoral, e valabil pentru comunitatea catolică din România, nu pentru comunitatea ortodoxă din ţara noastră. Cât priveşte caracterul ecumenic, etimologic vorbind, asta înseamnă că Papa, practic, descinde într-un spaţiu din străinătate, în care se întâlneşte cu credincioşii catolici şi cu reprezentanţii Bisericii Catolice din România.

Al doilea moment care antrenează, ca să spun aşa, atenţia Patriarhiei Române, este ulterior vizitei de la Palatul Patriarhiei. Papa şi-a exprimat dorinţa de a vizita Catedrala Naţională şi acest lucru, de asemenea, este un lucru firesc întrucât vorbim de cea mai nouă catedrală din Europa, o Europă despre care lumea a uitat că a fost numită în cărţi fundamentale Europa Catedralelor. Noi ne-am integrat, prin această catedrală, inclusiv în Europa Catedralelor. Nu există doar Uniunea Europeană. Există şi-o Europă Culturală, o Europă Creştină, o Europă a Catedralelor. Aşadar, această scurtă vizită la Catedrala Naţională nu presupune slujbă comună, nu presupune servicii religioase comune, ci doar o vizită a acestei catedrale, presupune, evident, un cuvânt de salut adresat atât de Părintele Patriarh Daniel, cât şi de Papa Francisc, celor prezenţi în catedrală, oficialităţi, etc. Una dintre funcţiile actualei Catedrale Naţionale fiind acea de spaţiu comunitar, de spaţiu al comunităţii din Bucureşti, in extenso din România, unde, din când în când, vor avea loc întâlniri foarte importante pentru România însăşi, nu doar pentru Biserica Ortodoxă Română.

AGERPRES: Pentru că vorbeam de Europa Catedralelor, dar într-o Franţă laică, în care este separat foarte clar statul de Biserică, şi în care preşedintele Emanuel Macron nu a pomenit - i-o spune Arhiepiscopul Parisului -, nici măcar o dată, în cel de-al doilea discurs referitor la catedrală, cuvintele creştin sau catolic, cum vedeţi drama Catedralei Notre-Dame din Paris şi cum o vedeţi refăcută? E un monument, dar în acelaşi timp este un spaţiu catolic, creştin, profund religios.
Vasile Bănescu: Cineva şi-a permis, în mod inspirat, acest joc de cuvinte: "Notre-Dame - Notre Drame". S-a consumat o dramă uriaşă prin acest incendiu de la Catedrala Notre-Dame, unul dintre simbolurile culturii creştine, unul dintre simbolurile majore ale creştinismului european şi orice discuţie legată de această dramă, de această catedrală, nu poate fi purtată decât, în primul rând, religios şi creştin. Catedrala Notre-Dame este Catedrala Maicii Domnului din Paris. Vorbim despre Maica Domnului, vorbim despre o catedrală ridicată de regi creştini, care nu aveau în minte ideea de patrimoniu, de obiect arhitectural, de edificiu. E vorba pur şi simplu de o biserică în care se oficiază slujbe religioase creştine. Din păcate, tot discursul aseptic pe care-l auzim în jur, mesajele care au fost oferite, inclusiv de oameni politici din România, care nu pomenesc cuvântul creştinism, nu pomenesc cuvântul Dumnezeu, Maica Domnului, Iisus Hristos, prezentând această catedrală ca fiind doar un obiect de patrimoniu.

Este ruşinos pentru cineva care vorbeşte despre o catedrală majoră a creştinismului european să nu o pună în contextul ei firesc, ci s-o decupeze în mod incult, în mod poate programatic şi cu atât mai ruşinos de contextul ei absolut normal, care este eminamente religios. Aş spune exclusiv religios, pentru că raţiunea fondatoare a unei biserici, a unei catedrale, este pur şi simplu aceea de a-l slăvi pe Dumnezeu. Aceasta e raţiunea pe care au avut-o în minte ctitorii Catedralei Notre-Drame. Aşadar, este realmente trist să vedem cum filtre ideologice sunt puse permanent în discursul public despre o biserică şi despre această catedrală. Eu sper că această catedrală, fireşte, va fi refăcută şi va rămâne ca un reper al creştinismului european. AGERPRES/(A - autor: Daniel Popescu, editor: Mirela Bărbulescu, editor online: Ady Ivaşcu)