Treizeci şi trei de glasuri de toacă "au plâns" din nou, marţi seara, patimile Mântuitorului Hristos pe cruce, în cadrul festivalului ''În glas de toacă'', iniţiat şi organizat în comuna timişeană Giroc.

"Tot astfel cum odinioară toaca îi chema la priveghere pe călugării care trăiau prin peşteri, în depărtări faţă de mănăstirile lor, la miez de noapte, la rugăciune, tot aşa şi pe noi ne cheamă la rugăciune, la biserică. Cântul de toacă vine de departe şi poate îndurera o inimă de om, oricât ar fi de împietrită. Când auzi un asemenea cânt de toacă ţi se deschide inima pentru a-l primi în ea pe Hristos. Toaca nu este o bătaie în scândură, ci este legată de pulsul inimii care trăieşte sentimente tainice pe care ea le păstrează şi le redă în formă sentimentală exterioară, dar se şi interiorizează", a afirmat Mitropolitul Ioan al Banatului.

Înaltul prelat a mărturisit că, înainte de a se fi auzit sunetul clopotelor, în biserica ortodoxă a fost bătutul de toacă, pentru că lemnul era la îndemâna pustnicilor, a călugărilor din pustie care băteau în toacă şi se adunau cu toţii. De aceea, bătutul de toacă a devenit tradiţie în lumea ortodoxă, fiind asimilată mai ales sărbătorii pascale.

Mitropolitul Ioan al Banatului mânuieşte meşteşugit ciocanele din lemn cu care mângâie scândura în bătaia de toacă şi la fiecare întâlnire cu participanţii la acest concurs de la Giroc, "stă de vorbă" câteva clipe cu Mântuitorul răstignit pe cruce, încercând ca bătaia imaginară a piroanelor să fie mai blândă.

"Cântul de toacă are multiple semnificaţii, de la bătaia cuielor în mâinile şi picioarele lui Hristos până la glasul îngerilor care au vestit Învierea şi de aceea în toate satele şi mănăstirile din această parte a ţării se bate toaca pentru chemarea la deniile din biserici.

"Se ştie că acum, în Săptămâna Patimilor, peste tot la noi, în Biserica Ortodoxă, se aude toaca peste sat. Prin rugăciune, transcendenţă şi asceză, bătaia de toacă te înalţă spre cer. Toaca devine o rugăciune alături de cântecul de strană. Toaca şi clopotul sunt instrumente care prin sincretismul lor dau acel melos de înălţare spre Familia Divină - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tot aşa, în miezul nopţii de Înviere, mai întâi se va auzi bătaia de toacă şi mai apoi dangătul de clopot", a mai spus Mitropolitul Banatului.

Toaca a apărut prin secolul al IV-lea cu un ciocănel cu care se bătea la uşile călugărilor.

"Se lua o bucăţică de scândură în perioada prigonirii creştinilor de dinainte de Constantin cel Mare, pe când creştinii trăiau în catacombe. Fiecare întorsătură de toacă (schimbare a ritmului bătăilor - n.r.) semnifica ceva, era un semnal de chemare la rugăciune, fie pentru un loc în care să se întâlnească, fie că anunţau orele de rugăciune, orele de ascultare pentru călugări. Apoi a apărut, pe lângă toaca de lemn, şi tochiţa, care se bate cu un ciocan şi are o altă formă, dar a apărut şi toaca de metal. Pe unele dintre ele le întâlnim în amvonul Mănăstirii Tismana, cu vulturul bicefal şi cu decoraţiuni şi care este deja o operă de artă, dar cu elemente de sonorizare excepţionale. Există şi la alte mănăstiri asemenea toace de lem", spune prof. Ciprian Cipu. AGERPRES/(AS - autor: Otilia Halunga, editor: Elena Stanciu, editor online: Ady Ivaşcu)