logo logo

Agerpres – Agenția Națională de Presă: Știri de actualitate cu informații de încredere pentru o societate bine informată.

Bucuresti

Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1

Telefon: +4 021.2076.110

office@agerpres.ro

Declarație de presă - Deputat Raisa Enachi (neafiliat)

19 noiembrie - Ziua mondială pentru prevenirea abuzului și violenței asupra copiilor și tinerilor

Violența asupra copilului reprezintă una dintre cele mai grave contradicții morale ale societății contemporane, întrucât transformă raportul firesc dintre vulnerabilitate și ocrotire într-o relație de dominație, în care autoritatea adultului nu mai servește dezvoltării ființei umane, dar devine instrumentul degradării sale fizice, afective și psihologice.

Într-o civilizație care a consacrat demnitatea umană drept fundament al ordinii democratice și a ridicat protecția drepturilor individuale la rangul de principiu universal, persistența abuzului împotriva copiilor dezvăluie distanța dintre valorile proclamate și realitățile care continuă să definească existența celor mai vulnerabili membri ai comunității.

Dimensiunea acestei contradicții se reflectă în statisticile anului 2025, când, în România, direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului au înregistrat 20.403 cazuri de abuz, neglijare și exploatare a copiilor, dintre care 16.939 în mediul familial.

Dintre acestea, 1.712 au reprezentat cazuri de abuz sexual. Aceste date nu constituie doar expresia cantitativă a unui fenomen social, dar mărturia unei vulnerabilități persistente, întreținute inclusiv acolo unde responsabilitatea ocrotirii este substituită prin exercitarea arbitrară a puterii asupra copilului.

Distribuția teritorială a cazurilor înregistrate oferă o imagine asupra diversității formelor de abuz și a persistenței acestora în comunități diferite. În județul Neamț, numai în primele zece luni ale anului 2026, specialiștii DGASPC au instrumentat 889 de cazuri de copii aflați în situații de maltratare, dintre care 327 au reprezentat situații de abuz emoțional, 291 de neglijare, 89 de abuz fizic și 62 de abuz sexual. În județul Buzău, în anul 2025, au fost confirmate situații de abuz, neglijare și exploatare pentru 938 de copii, în urma verificării sesizărilor înregistrate de serviciul Telefonul Copilului. În județul Argeș, dintre cele 683 de sesizări privind abuzul, neglijarea și exploatarea copiilor, înregistrate în același an, 255 au fost confirmate, inclusiv 89 de cazuri de abuz sexual.

Aceste realități, consemnate în perioade de raportare diferite și reflectând indicatori statistici care nu trebuie confundați, pun în evidență nu doar existența unor conduite individuale incompatibile cu demnitatea umană, dar și fragilitatea raporturilor de responsabilitate care ar trebui să guverneze relația dintre copil, familie, instituțiile educaționale și comunitate. Fiecare situație de abuz reprezintă încălcarea unei obligații morale anterioare oricărei consacrări juridice, aceea de a nu transforma superioritatea fizică, afectivă sau instituțională într-un privilegiu al constrângerii exercitate asupra unei ființe incapabile să se apere în condiții de egalitate.

În esența sa, violența împotriva copilului constituie o pervertire a autorității, deoarece raportul menit să garanteze ocrotirea este convertit într-un mecanism de dominație, iar dependența firească a vârstei devine premisa exercitării unei puteri arbitrare.

Această inversare a finalității autorității nu produce exclusiv suferință imediată, însă poate compromite procesul prin care copilul își formează reprezentările despre dreptate, libertate, încredere și propria demnitate.

Persistența unor mentalități care atribuie constrângerii degradante o presupusă valoare pedagogică demonstrează cât de dificilă rămâne desprinderea de concepția autoritară asupra educației. A confunda disciplina cu intimidarea, respectul cu obediența și formarea caracterului cu reprimarea individualității înseamnă a substitui educației autentice un exercițiu de supunere, incompatibil cu idealul unei societăți întemeiate pe autonomia morală a persoanei.

Educația presupune cultivarea discernământului, nu anularea voinței, dezvoltarea conștiinței, nu instituirea fricii, interiorizarea responsabilității, nu acceptarea necondiționată a unei autorități care își revendică legitimitatea exclusiv din poziția de superioritate. O asemenea distincție dobândește o semnificație deosebită în interiorul instituțiilor educaționale, unde violența nu se manifestă întotdeauna prin agresiune fizică, dar poate îmbrăca forme sistematice de excludere, stigmatizare, umilire și discreditare. Fenomenul de bullying exprimă nu numai ostilitatea dintre indivizi, dar și constituirea unor raporturi informale de dominație, în care vulnerabilitatea unuia devine mijlocul prin care ceilalți își afirmă apartenența, superioritatea sau influența.

Extinderea acestor conduite în mediul digital modifică însăși temporalitatea agresiunii, deoarece umilirea nu mai este limitată la durata unei confruntări directe, iar expunerea publică a victimei poate continua independent de voința acesteia, transformând spațiul virtual într-un instrument de perpetuare a degradării personale.

Preocuparea mea pentru protejarea demnității copilului și pentru înlăturarea practicilor de violență psihologică din mediul educațional s-a concretizat atât în activitatea legislativă, cât și în inițierea unui dialog instituțional cu specialiștii implicați în prevenirea și combaterea acestui fenomen. Am inițiat propunerea legislativă PL-x 345/2026, pentru completarea Legii nr. 198/2023 privind învățământul preuniversitar și a Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, urmărind consolidarea garanțiilor de protecție a elevilor victime ale bullyingului și responsabilizarea instituțiilor educaționale, precum și demersuri privind dezvoltarea educației emoționale și prevenirea violenței.

La 21 octombrie 2026, am organizat conferința 'Bullyingul în educație. Prevenție. Responsabilitate. Soluții.', continuată prin activitatea unui grup de lucru, din convingerea că legiferarea nu poate fi despărțită de înțelegerea mecanismelor prin care autoritatea instituțională, relațiile de putere și indiferența colectivă pot contribui la perpetuarea agresiunii. Responsabilitatea politică își dobândește substanța nu prin simpla proclamare a unor principii, dar prin consecvența cu care acestea sunt apărate atunci când demnitatea persoanei este amenințată tocmai de raporturile de dependență care ar trebui să îi garanteze ocrotirea.

Dincolo de manifestările vizibile ale abuzului se află însă o dimensiune mai profundă, aceea a suferinței care nu dobândește niciodată recunoaștere instituțională, deoarece copilul nu dispune de independența afectivă, materială sau intelectuală necesară pentru a se opune celui de care depinde. În această relație profund asimetrică, tăcerea poate reprezenta expresia constrângerii, nu a consimțământului, iar absența unei sesizări nu poate fi interpretată drept inexistență a violenței.

Această realitate evidențiază limitele unei societăți care continuă să condiționeze, uneori, credibilitatea suferinței de capacitatea victimei de a o formula, de a o demonstra și de a o susține în fața unei autorități. Copilului i se pretinde astfel, în mod paradoxal, un grad de maturitate și autonomie pe care însăși condiția sa de vulnerabilitate nu îi permite întotdeauna să îl exercite.

Raportul unei comunități cu propriii copii dezvăluie însăși substanța principiilor pe care aceasta își întemeiază ordinea morală și politică. Demnitatea umană nu poate fi concepută ca un atribut condiționat de maturitate, independență sau capacitatea de a opune rezistență arbitrariului, întrucât o asemenea interpretare ar transforma universalitatea drepturilor într-o ficțiune juridică, rezervând exercitarea lor efectivă celor care dispun deja de mijloacele necesare propriei apărări. Tocmai în raport cu ființa vulnerabilă se verifică autenticitatea valorilor unei civilizații, deoarece respectul acordat celui lipsit de putere exprimă mai fidel caracterul unei societăți decât solemnitatea principiilor pe care aceasta le proclamă.

Copilul nu reprezintă o persoană incompletă, a cărei demnitate urmează să fie validată prin maturizare, dar un subiect moral și juridic în deplinătatea condiției sale umane, chiar dacă exercitarea anumitor drepturi presupune ocrotire și reprezentare.

Vulnerabilitatea nu constituie o justificare a subordonării arbitrare, dar fundamentul unei responsabilități sporite pentru cei cărora societatea le încredințează autoritatea parentală, educațională sau instituțională.

Responsabilitatea politică nu poate fi redusă la multiplicarea declarațiilor de principiu și nici la solemnitatea unor angajamente care nu modifică experiența efectivă a celor vulnerabili. Legitimitatea intervenției publice trebuie apreciată prin capacitatea instituțiilor de a identifica abuzul, de a împiedica perpetuarea sa și de a restabili protecția copilului fără a-l supune unor noi experiențe de intimidare, stigmatizare sau umilire.

O societate care proclamă universalitatea demnității umane, dar admite relativizarea acesteia în interiorul familiei, al școlii sau al altor raporturi de autoritate, își contrazice propriile fundamente etice. Nu poate exista o cultură autentică a drepturilor omului acolo unde vulnerabilitatea copilului este tratată ca o împrejurare care diminuează exigența respectului, în loc să o amplifice.

Ziua de 19 noiembrie ne confruntă cu o întrebare care depășește sfera protecției sociale și privește însăși maturitatea morală a ordinii democratice: în ce măsură principiile pe care le considerăm constitutive pentru civilizația noastră juridică își păstrează autoritatea atunci când titularul lor este o ființă lipsită de puterea de a le revendica?

Solicit ca responsabilitatea instituțională pentru prevenirea și combaterea abuzului asupra copiilor să fie evaluată prin eficacitatea protecției acordate, prin capacitatea de identificare a suferinței înaintea agravării sale și prin exigența cu care este sancționată deturnarea autorității de la finalitatea sa legitimă. O democrație care recunoaște demnitatea persoanei nu poate admite ca exercitarea efectivă a drepturilor acesteia să depindă de vârstă, de forță sau de capacitatea victimei de a se apăra împotriva celui care avea obligația de a o ocroti.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui

București, 19 noiembrie 2026

Afisari: 1

Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - marketing@agerpres.ro.