Între legi neaplicate și instituții nou-create: responsabilitatea statului față de victimele infracțiunilor

În România anului 2026, în timp ce autoritățile discută despre competențe instituționale, elaborarea metodologiilor și înființarea unei noi agenții naționale pentru protecția victimelor infracțiunilor, femeile continuă să fie ucise. În aceste condiții, societatea este îndreptățită să întrebe cât valorează o garanție juridică atunci când instituțiile chemate să o pună în aplicare nu pot demonstra că au asigurat toate condițiile necesare exercitării sale efective.

Până la jumătatea lunii octombrie, monitorizările cazurilor relatate public indicau cel puțin 31 de femei ucise în România de la începutul anului 2026. La 21 octombrie, peste 190 de organizații ale societății civile și reprezentanți ai mediului academic solicitau autorităților aplicarea fără întârziere a mecanismelor destinate prevenirii femicidului. Această solicitare intervenea în contextul în care termenul stabilit pentru elaborarea metodologiei de colectare a datelor fusese deja depășit, iar termenul pentru aprobarea instrumentelor judiciare de evaluare și gestionare a riscurilor se apropia de scadență.

Aceste realități nu pot fi desprinse de o contradicție mai profundă a politicilor publice românești, disponibilitatea autorităților de a adopta noi reglementări coexistă cu incapacitatea, insuficienta preocupare sau dificultatea de a demonstra că normele deja adoptate sunt aplicate integral. Protecția vieții, a integrității și a demnității persoanei nu reprezintă un obiectiv administrativ facultativ, ci o obligație pozitivă a statului, a cărei îndeplinire nu poate fi amânată prin invocarea unor dificultăți de organizare.

La 25 martie 2026, Parlamentul a adoptat reglementarea privind prevenirea și combaterea femicidului și a violențelor care îl precedă, publicată la 23 aprilie 2026 sub forma Legii nr. 53/2026. Aceasta instituie, între altele, obligația utilizării unor instrumente specifice de evaluare și gestionare a riscurilor în cauzele privind violența domestică și violența împotriva femeilor, instrumente care urmau să fie aprobate prin hotărâre a Guvernului în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a legii.

Termenul s-a împlinit la 26 octombrie 2026. Faptul că, la 27 octombrie, reprezentanții Ministerului Justiției participau încă la o reuniune parlamentară dedicată elaborării acestor instrumente ridică o problemă legitimă privind respectarea calendarului stabilit de legiuitor și capacitatea autorităților de a asigura funcționalitatea unei reglementări prezentate drept instrument de prevenire a unor consecințe ireversibile.

Faptul că femeile au continuat să fie ucise după adoptarea legii nu permite, în absența unei evaluări obiective, concluzia că aceasta nu produce niciun efect juridic. Evidențiază însă limitele unei intervenții legislative ale cărei mecanisme preventive nu au fost operaționalizate în termenul stabilit. Nici severitatea sancțiunilor, nici consacrarea formală a unor obligații nu pot suplini identificarea timpurie a riscurilor, intervenția specializată și protecția efectivă a persoanelor expuse violenței. Mai mult, în ceea ce privește elaborarea instrumentelor de evaluare și gestionare a riscurilor destinate organelor judiciare, pozițiile exprimate de Ministerul Justiției cu privire la delimitarea competențelor au generat întrebări legitime privind responsabilitatea instituțională. Lipsa desemnării exprese a unui minister inițiator al hotărârii Guvernului nu poate constitui, prin ea însăși, o justificare pentru prelungirea incertitudinii administrative. Autoritățile implicate au obligația de a identifica, în limitele competențelor legale, modalitatea prin care voința legiuitorului poate fi transpusă în instrumente efectiv utilizabile.

Se conturează astfel o contradicție care depășește domeniul unei singure reglementări. Ministerul Justiției, care invocă fragmentarea responsabilităților și insuficienta cooperare interinstituțională pentru a fundamenta înființarea unei Agenții Naționale pentru Protecția Victimelor, trebuie să explice cum poate garanta eficiența unei structuri cu atribuții extinse înainte de a demonstra că mecanismele de cooperare și responsabilitățile instituționale existente sunt exercitate corespunzător.

Această întrebare este cu atât mai justificată cu cât România dispune, încă din anul 2004, de un cadru legislativ dedicat informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunilor. Legea nr. 211/2004 prevede obligații referitoare la funcționarea unei linii telefonice naționale gratuite, disponibile permanent, informarea persoanelor vătămate, accesul la servicii specializate, evaluarea nevoilor individuale și acordarea formelor de asistență necesare depășirii consecințelor infracțiunii.

După douăzeci și doi de ani, o evaluare a modului în care aceste obligații sunt îndeplinite ar trebui să poată stabili cu exactitate câte persoane au beneficiat de sprijin, care este acoperirea teritorială a serviciilor, câte structuri dispun de personalul specializat necesar și în ce măsură victimele au acces efectiv la asistența prevăzută de lege. Între existența unei competențe instituționale și exercitarea sa corespunzătoare există o diferență juridică și socială pe care nicio reorganizare administrativă nu o poate elimina prin simplul transfer al atribuțiilor.

Un exemplu îl reprezintă mecanismul voucherelor destinate acoperirii nevoilor urgente ale victimelor infracțiunilor, reglementat prin Hotărârea Guvernului nr. 541/2023. Actul normativ prevede acordarea sprijinului într-un termen de cel mult 72 de ore de la referirea victimei, recunoscând astfel că o persoană care a suferit o infracțiune poate avea nevoie imediată de hrană, cazare, transport sau medicamente, fără a dispune de resursele necesare pentru a aștepta finalizarea procedurilor administrative și judiciare.

În cazul unei femei obligate să își părăsească locuința pentru a scăpa de agresor, simpla existență juridică a unui asemenea mecanism nu constituie o garanție suficientă a protecției. Utilitatea sa reală trebuie evaluată în funcție de accesul efectiv la sprijin, disponibilitatea fondurilor, respectarea termenului legal și capacitatea serviciilor de a interveni înainte ca lipsa resurselor materiale să determine întoarcerea victimei într-un mediu violent.

Aceeași distanță dintre consacrarea normativă și aplicarea efectivă trebuie analizată și în privința protecției persoanelor vătămate pe durata procedurilor judiciare. Art. 35¹ din Legea nr. 211/2004 prevede, încă din anul 2018, dotarea sediilor nou-construite ale instanțelor cu săli de așteptare separate pentru victimele infracțiunilor, precum și amenajarea, începând cu 1 ianuarie 2019, a unor spații distincte de așteptare în sediile instanțelor. Scopul acestor măsuri este reducerea riscului de intimidare și prevenirea expunerii persoanelor vulnerabile la un contact nedorit cu agresorii.

Nu este vorba despre o simplă facilitate arhitecturală, lipsită de relevanță juridică, dar despre recunoașterea faptului că participarea victimei la procedurile judiciare trebuie să se desfășoare în condiții care să îi protejeze demnitatea și integritatea psihologică. În acest sens, este necesară cunoașterea situației reale a spațiilor amenajate în instanțe, a condițiilor de audiere și a măsurilor destinate prevenirii victimizării secundare.

Pregătirea profesională a judecătorilor, procurorilor și a celorlalți specialiști care interacționează cu victimele reprezintă, la rândul său, o dimensiune indispensabilă a protecției juridice. Interpretarea unei declarații, evaluarea credibilității unei persoane aflate sub constrângere și identificarea riscurilor de repetare a violenței reclamă nu doar cunoașterea normelor procesuale, dar și înțelegerea particularităților psihologice și sociale ale abuzului, a dependenței economice și a mecanismelor de control care pot împiedica victima să solicite sau să accepte imediat protecția autorităților.

România și-a asumat, prin Convenția de la Istanbul și prin celelalte instrumente internaționale privind protecția drepturilor femeilor, obligații care nu pot fi considerate îndeplinite exclusiv prin adoptarea unor texte legislative. Prevenirea violenței, evitarea victimizării secundare și asigurarea accesului efectiv la justiție presupun continuitatea formării profesionale, cooperare interinstituțională și mecanisme de evaluare a rezultatelor intervenției publice.

Din această perspectivă, intenția de a reuni, sub autoritatea Ministerului Justiției, competențe care aparțin unor structuri specializate în protecția victimelor traficului de persoane, ale violenței domestice și ale altor forme de abuz reclamă o analiză juridică și instituțională deosebit de riguroasă. Particularitățile acestor domenii nu pot fi reduse la o categorie administrativă unică, iar specializarea profesională acumulată de-a lungul anilor nu poate fi tratată ca un element secundar al unei reorganizări al cărei argument principal îl constituie simplificarea coordonării.

Protecția femeilor împotriva violenței domestice nu începe odată cu formularea unei plângeri penale și nu poate fi condiționată, în toate împrejurările, de participarea victimei la un proces judiciar. Numeroase forme de dominație psihologică, constrângere economică, izolare socială și control asupra autonomiei personale reclamă asistență medicală, psihologică și socială anterior sesizării organelor judiciare. Ignorarea acestei particularități ar putea diminua tocmai capacitatea de intervenție preventivă pe care reforma pretinde că urmărește să o consolideze.

În egală măsură, fundamentarea financiară a noii agenții trebuie să depășească afirmația potrivit căreia integrarea competențelor ar permite utilizarea mai eficientă a resurselor existente. Reorganizarea presupune costuri de funcționare, structuri de conducere, redistribuirea personalului și adaptarea mecanismelor administrative. Economia bugetară nu poate constitui un obiectiv legitim dacă realizarea sa afectează accesibilitatea serviciilor, continuitatea intervenției sau independența profesională a structurilor specializate.

Înainte de concentrarea unor noi atribuții în subordinea unei singure autorități, trebuie stabilit dacă dificultățile sistemului actual provin din insuficiența cadrului normativ, din neaplicarea dispozițiilor existente, din lipsa finanțării sau din deficiențele cooperării interinstituționale. Fiecare dintre aceste cauze reclamă soluții juridice și administrative distincte, iar confundarea lor poate conduce la o reorganizare care modifică distribuția competențelor fără să înlăture dificultățile care au determinat-o.

Nu susțin menținerea unor structuri administrative indiferent de rezultatele activității lor și nici nu consider că actuala distribuție a competențelor este intangibilă. Consider însă că legitimitatea unei reforme care privește viața, integritatea și demnitatea persoanei trebuie să se întemeieze pe o necesitate demonstrată, pe evaluarea obligațiilor îndeplinite și neîndeplinite, pe proporționalitatea soluției propuse și pe garanția că reorganizarea nu va compromite mecanismele specializate care funcționează deja.

O societate nu poate confunda progresul juridic cu multiplicarea legislației, după cum nu poate considera reorganizarea aparatului administrativ drept echivalentul unei protecții superioare. Autoritatea statului își găsește justificarea în capacitatea de a apăra drepturile persoanei atunci când acestea sunt amenințate, nu în succesiunea instituțiilor cărora le încredințează, în mod formal, aceeași responsabilitate.

Solicit Ministerului Justiției și Guvernului să prezinte public rezultatele aplicării mecanismelor existente de protecție a victimelor, să clarifice responsabilitățile privind instrumentele judiciare de evaluare și gestionare a riscurilor și să fundamenteze riguros necesitatea înființării noii agenții înaintea oricărei decizii de reorganizare. Continuitatea obligațiilor statului nu poate fi întreruptă prin schimbarea instituțiilor, iar dreptul la viață și la demnitate nu poate rămâne dependent de durata negocierilor administrative privind autoritatea care trebuie să îl garanteze.

Raisa Enachi,
Deputat de Vaslui

12 noiembrie 2026