Când solidaritatea devine o opțiune, iar vulnerabilitatea rămâne o certitudine

Demnitatea umană nu poate constitui fundamentul unei ordini constituționale doar la nivel declarativ. Demnitatea unui copil nu poate fi condiționată de voința unei majorități parlamentare, după cum responsabilitatea unei societăți față de cei mai vulnerabili dintre membrii săi nu poate fi măsurată exclusiv prin disponibilitatea de a le recunoaște drepturile în principiu, fără aceeași disponibilitate de a le conferi o expresie concretă în viața de zi cu zi.

Propunerea legislativă PL-x nr. 625/2026, prin care am inițiat acordarea unui sprijin financiar anual de 500 de lei fiecărui copil cu dizabilități, indiferent de veniturile familiei, a fost respinsă de Senat, deși Consiliul Legislativ, Consiliul Economic și Social și Comisia pentru drepturile omului, egalitate de șanse, culte și minorități au emis avize favorabile.

Cei 500 de lei nu reprezintă un răspuns integral la dificultățile pe care le presupune îngrijirea unui copil cu dizabilități. Semnificația acestei inițiative depășește însă valoarea sa financiară, deoarece exprimă recunoașterea unei responsabilități colective față de familiile pentru care îngrijirea, recuperarea și protecția copilului reprezintă preocupări permanente, indiferent de situația economică sau de schimbările politice.

Cu atât mai profundă este dezamăgirea provocată de avizul negativ al Comisiei pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați din Camera Deputaților, instituție în care principiul egalității ar trebui să își găsească una dintre cele mai convingătoare expresii parlamentare. Diferențele dintre condițiile de viață ale copiilor nu ar trebui înțelese ca justificare pentru tratamente inegale, dar ca argument în favoarea unei protecții suplimentare pentru cei aflați în situații de vulnerabilitate.

Poziția exprimată de reprezentanții PSD, PNL și UDMR care au susținut avizarea negativă ridică o întrebare legitimă cu privire la semnificația pe care solidaritatea o mai păstrează în exercitarea responsabilității politice. Protecția copilului cu dizabilități nu ar trebui să depindă de identitatea inițiatorului, de interesele unei majorități parlamentare sau de diferențele doctrinare dintre formațiunile politice.

Există o dimensiune morală a legiferării care nu poate fi redusă la calcule financiare sau justificări procedurale. Valoarea unei societăți se exprimă și prin capacitatea sa de a recunoaște suferința, dependența și sacrificiile familiilor, fără a transforma vulnerabilitatea într-o povară pe care fiecare familie să fie nevoită să o poarte singură.
Articolele 49 și 50 din Constituția României consacră protecția specială a copiilor și a persoanelor cu handicap. Semnificația acestor dispoziții se concretizează însă prin responsabilitatea celor care exercită puterea legislativă, deoarece între un drept proclamat și un drept care produce efecte reale în viața beneficiarilor săi se află întotdeauna voința politică de a-i conferi substanță.

Adevărata miză a acestei inițiative nu este valoarea de 500 de lei, însă concepția despre locul pe care copilul cu dizabilități îl ocupă în ierarhia responsabilităților publice. O societate care își afirmă solidaritatea, dar ezită să o transforme în drepturi efective, riscă să păstreze demnitatea umană în sfera principiilor și să lase vulnerabilitatea să rămână o certitudine a vieții cotidiene.

Deputat neafiliat de Vaslui
Raisa Enachi
5 noiembrie 2026