Siguranța persoanelor vulnerabile nu poate fi tratată ca o simplă formalitate legislativă

Astăzi, pe ordinea de zi a ședinței de plen a Camerei Deputaților se află propunerea legislativă pentru completarea Legii nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, PL-x nr. 477/2026, care a primit raport de respingere din partea Comisiei pentru administrație publică și amenajarea teritoriului.

Consider că propunerea de respingere a acestei inițiative ridică o problemă fundamentală de responsabilitate instituțională și socială, întrucât obiectivul reglementării privește protejarea vieții persoanelor vulnerabile prin dotarea locuințelor în care acestea trăiesc cu detectoare autonome de fum și de monoxid de carbon, dispozitive care pot contribui la prevenirea unor tragedii cu urmări ireversibile.

În fundamentarea raportului de respingere sunt invocate prevederile OUG nr. 17/2026, prin care au fost instituite anumite obligații privind dotarea spațiilor de locuit cu detectoare autonome de incendiu, însă consider că existența acestor dispoziții nu oferă, prin ea însăși, un răspuns suficient la situația persoanelor vulnerabile care locuiesc în imobile deja construite, multe dintre acestea fiind ridicate cu decenii în urmă și aflându-se în comunități în care posibilitățile materiale ale cetățenilor sunt considerabil limitate.

O reglementare care instituie obligații pentru dezvoltatorii imobiliari nu poate fi considerată, în mod automat, o garanție a siguranței persoanelor care locuiesc deja în case și apartamente existente, deoarece protecția consacrată prin lege trebuie să își găsească expresia în realitatea vieții cotidiene, iar prevenirea incendiilor și a intoxicațiilor cu monoxid de carbon presupune mijloace adecvate fiecăruia dintre aceste riscuri.

Din această perspectivă, consider că responsabilitatea statului nu se limitează la consacrarea unor obligații juridice, însă presupune și preocuparea pentru posibilitatea efectivă a cetățenilor de a beneficia de protecția instituită, îndeosebi atunci când vorbim despre persoane în vârstă, cetățeni cu dizabilități, pensionari cu venituri reduse sau familii pentru care dificultățile materiale constituie un obstacol în asigurarea condițiilor elementare de siguranță.

Consiliul Economic și Social a avizat favorabil propunerea legislativă, iar existența unor opinii instituționale diferite asupra oportunității reglementării nu diminuează semnificația problemei sociale identificate de inițiatori și nici responsabilitatea Parlamentului de a examina dacă dispozițiile existente oferă o protecție corespunzătoare tuturor categoriilor de persoane vulnerabile.

Privesc astăzi către colegii mei parlamentari și sunt convinsă că mulți dintre noi provenim din comunități rurale, unde poate avem și în prezent părinți sau bunici care locuiesc în casele în care și-au petrecut întreaga viață, oameni ajunși la vârste înaintate, unii rămași singuri, dar care continuă să ne aștepte cu aceeași dragoste de fiecare dată când ne întoarcem acasă.

Aș dori ca fiecare dintre noi să se gândească pentru o clipă la acești oameni, la mama sau la tatăl care ne așteaptă să le trecem pragul, la bunicii care se bucură de fiecare vizită, pentru că un incendiu sau o intoxicație cu monoxid de carbon poate curma o viață într-o singură noapte, iar într-o zi s-ar putea să ne întoarcem acasă și să nu mai avem pe cine îmbrățișa.

Un detector de fum sau de monoxid de carbon poate reprezenta o cheltuială modestă pentru unii dintre noi, însă pentru o persoană vulnerabilă poate însemna diferența dintre viață și moarte, motiv pentru care consider că accesul la asemenea mijloace de protecție nu ar trebui să fie condiționat exclusiv de posibilitățile financiare individuale.

Într-o societate întemeiată pe respectul pentru demnitatea umană, solidaritatea nu poate rămâne un principiu abstract, dar trebuie să se reflecte în capacitatea instituțiilor de a recunoaște și de a diminua acele forme de vulnerabilitate care expun anumite categorii de cetățeni unor riscuri disproporționate.

Consider că un raport de respingere trebuie să reflecte nu numai analiza reglementărilor existente, dar și evaluarea consecințelor sociale ale soluției propuse, deoarece adevărata valoare a unei legi nu rezultă exclusiv din rigoarea sa juridică, ci și din capacitatea de a preveni suferința și de a proteja viața celor cărora le este destinată.

Fac apel la responsabilitatea tuturor colegilor parlamentari de a privi această inițiativă din perspectiva oamenilor pe care avem datoria să îi reprezentăm, întrucât, dincolo de diferențele politice și de argumentele care au fundamentat raportul de respingere, protejarea vieții reprezintă o obligație morală și instituțională pe care o împărtășim în egală măsură.

Dincolo de orice argument legislativ, rămâne o realitate pe care nu avem dreptul să o ignorăm, aceea că un incendiu nu poate fi întors din drum, iar o viață pierdută nu poate fi redată unei familii, motiv pentru care responsabilitatea noastră este să acordăm prevenției întreaga atenție pe care o merită, câtă vreme încă mai există posibilitatea de a împiedica o tragedie.

Raisa Enachi
Deputat de Vaslui