Legea între voința Parlamentului și inacțiunea administrației

La mai bine de două luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 177/2026 privind anularea unor obligații fiscale, contribuabilii continuă să primească solicitări de plată pentru creanțe susceptibile de anulare în temeiul acestei reglementări, în timp ce administrația fiscală a depășit termenul stabilit de legiuitor pentru aprobarea procedurii de aplicare, perpetuând astfel o incertitudine juridică ale cărei consecințe patrimoniale sunt suportate tocmai de întreprinderile cărora Parlamentul a înțeles să le recunoască un tratament fiscal distinct.

Dincolo de particularitățile acestei reglementări, situația evidențiază o contradicție în exercitarea autorității publice, întrucât instituția învestită cu prerogativa stabilirii și recuperării creanțelor fiscale manifestă o exigență riguroasă în raporturile cu contribuabilii, fără ca aceeași exigență să se regăsească în respectarea termenelor și obligațiilor care îi revin în executarea legii.

Prin Legea nr. 177/2026, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 24 august 2026, Parlamentul a reglementat anularea anumitor diferențe de obligații fiscale reprezentând taxa pe valoarea adăugată și a accesoriilor aferente, stabilite în condițiile expres prevăzute de actul normativ, instituind totodată anularea din oficiu a creanțelor eligibile și posibilitatea restituirii sumelor anterior achitate, la cererea contribuabililor.

Stabilirea unui termen de 30 de zile pentru aprobarea procedurii administrative exprimă voința legiuitorului ca efectele juridice ale reglementării să poată fi valorificate într-un interval determinat. Depășirea acestui termen, în absența unei clarificări instituționale privind aplicarea efectivă a legii, afectează previzibilitatea raporturilor fiscale și încrederea legitimă a contribuabililor în conduita autorităților publice.

Într-o ordine juridică întemeiată pe supremația legii, competența administrativă nu poate dobândi, prin simpla neîndeplinire a unei obligații procedurale, capacitatea de a amâna realizarea drepturilor recunoscute de legiuitor. Actele subsecvente sunt destinate executării normei primare, iar nu condiționării autorității acesteia de voința ori de disponibilitatea instituției însărcinate cu aplicarea sa.

Consider că gravitatea acestei situații trebuie apreciată inclusiv prin prisma consecințelor economice pe care incertitudinea fiscală le produce asupra întreprinderilor, pentru care obligațiile înscrise în evidențele administrației nu reprezintă simple valori contabile, dar angajamente patrimoniale care influențează disponibilitatea capitalului, capacitatea investițională, executarea contractelor și continuitatea raporturilor de muncă.

În cazul societăților care au recurs la eșalonarea obligațiilor fiscale anterior adoptării legii, această incertitudine dobândește o semnificație suplimentară, întrucât menținerea ratelor aferente unor creanțe susceptibile de anulare poate determina diminuarea resurselor financiare necesare activității economice, în timp ce întreruperea unilaterală a plăților poate atrage pierderea valabilității eșalonării și expunerea contribuabilului la executare silită.

Se conturează astfel o situație juridică profund inechitabilă, în care contribuabilul este constrâns să își conserve conduita fiscală anterioară, deși legiuitorul a instituit posibilitatea înlăturării obligației respective, iar administrația nu a definitivat, în termenul prescris, instrumentele procedurale necesare individualizării și anulării creanțelor eligibile.

Problema nu privește oportunitatea unei facilități fiscale și nici legitimitatea prerogativelor de colectare a veniturilor bugetare. În discuție se află raportul dintre autoritatea normei legislative și responsabilitatea instituției chemate să îi confere efectivitate, raport care nu poate fi guvernat de exigențe diferite în funcție de poziția juridică a participanților.

Existența unei obligații fiscale presupune rigoare în stabilirea și executarea acesteia. Aceeași rigoare trebuie să caracterizeze și aplicarea dispozițiilor prin care legiuitorul a hotărât stingerea unor creanțe, întrucât disciplina bugetară nu poate fi desprinsă de securitatea juridică, de proporționalitatea exercitării puterii publice și de protecția încrederii legitime.

În această privință, responsabilitatea administrației fiscale nu se epuizează prin respectarea formală a procedurilor interne, însă presupune capacitatea instituțională de a asigura corespondența dintre situația juridică stabilită prin lege și situația fiscală individuală a contribuabilului, fără perpetuarea unor obligații care, în urma verificării condițiilor legale, trebuie eliminate din evidențele fiscale.

Ministerul Finanțelor și Agenția Națională de Administrare Fiscală trebuie să clarifice stadiul aplicării Legii nr. 177/2026, numărul contribuabililor ale căror obligații îndeplinesc condițiile de anulare, valoarea creanțelor vizate, situația eșalonărilor aflate în derulare și modalitatea de restituire a sumelor anterior încasate. De asemenea, cele două instituții trebuie să stabilească dacă întârzierea aplicării reglementării a determinat inițierea ori continuarea unor proceduri de executare silită asupra unor creanțe eligibile. Această clarificare reprezintă o obligație de responsabilitate instituțională, întrucât exercitarea autorității fiscale presupune nu numai competența de a stabili și recupera creanțe bugetare, însă și îndatorirea de a recunoaște și executa, cu aceeași promptitudine, dispozițiile prin care legiuitorul limitează ori înlătură asemenea obligații.
Supremația legii își pierde substanța atunci când administrația își exercită prerogativele de constrângere cu o rigoare care nu se regăsește în executarea propriilor obligații, deoarece legitimitatea autorității publice nu derivă numai din competențele conferite de legiuitor, dar și din supunerea necondiționată față de limitele și responsabilitățile pe care acesta le-a instituit.

Deputat neafiliat de Vaslui
Raisa Enachi